… dacă bărbaţilor le plac ”toate lucrurile pe care noi (femeile) le urâm: băutura, fotbalul şi femeile” (am citat din contemporani erudiţi), asta ar însemna că femeile se urăsc prioritar pe ele însele… sau poate că nu prioritar dar foarte aproape de nivelul de ură dezvoltat pentru bărbaţi… şi dacă solidaritatea feminină se manifestă atât de plenar, confirmată prin mişcările de emancipare, cum reuşesc ele să se împartă în volume de ură? Vol.1, ediţie limitată - ”cum să ne urâm reciproc”, Vol.2, ediţie retipărită - ”cum să urâm bărbaţii”!
… preocupate atât de mult de perfecţionarea noţiunii de ură pentru bărbaţi şi manifestarea cotidiană a dovezilor de antipatie reciprocă, ce iubesc femeile?… muzica? de cele mai multe ori aduce vorbire despre dragoste şi nu prea e loc în condiţiile date!… florile? când îţi odihneşti, femeie, privirea pe culoarea şi parfumul lor aminteşte-ţi… rămân doar plante anodine dacă nu sunt oferite/ primite cu dragoste… şi cui să le oferi dacă suntem ocupaţi să ne urâm?!…
… de ce să ne urâm in corpore?… n-ar fi ma uşor, mai eficient, mai productiv să ne urâm eşalonat, secvenţial, selectiv?… să ne urâm profund şi cu dragoste!
…dacă acceptăm asocierea basmalei femeii “casnică şi supusă” este probabil ca personalitatea, aspiraţiile, pasiunile sau convingerile să ne fie reflectate de “veşminte”… as a result mă gândesc să-mi definesc “odăjdiile”…
Să mă declar “fan pulovăr”? Nu-i rea ideea, îmi odihnesc plictiseala căminului conjugal sub căldura unei flanele de lână… şi ca dovadă supremă de curaj am să-mi permit să-l port peste o cămaşă roşie… pulovărul l-aş lua de ăla în carouri, să se asorteze cu cămaşa în “pătrăţele”. Care cămaşă o voi pune în evidenţă discret, ştie ea nevastă-mea, îi scoate gulerul profund apretat şi-l aranjează frumos peste monotonia matrimonială în care ne înecăm banal… protejat de lână şi bumbac îmi ascund refulările sub grătarul estival în care mocneşte o părere de dragoste…
sau
Să mă orientez către sacou? Genială ideea, îmi depăşesc limitele intelectuale de mascul blazat cu o cămaşă din mătase şi o haină din caşmir! Mă recunosc neînţeles şi caut politicos să-mi maschez superficialitate în căutări inutile… îngâmfat din “construcţie”, mă declar nemulţumit de meschinătatea relaţiilor de durată doar pentru superioritatea cămăşii ofensată de perspectiva pulovărului… îmi permit chiar libertatea de a le alege singur… cămaşa şi sacoul… ba îmi permit chiar extravaganţa să rămân singur! Până la urmă cel mai bine mă înţeleg cu mine însumi! Aproape că mă suport… “înfăşurat” smart casual mă mistui de dor efemer sub glacialitatea flacării violet…
… că-ţi plac paşii mei alături de tine… că fără să mă cauţi mă aşteptai… fără să aştepţi încă sperai… că dacă eliminăm din vocabular “imposibil” sau “niciodată”… ne rămâne atât de curată aşteptarea încât auzim murmurul paşilor care tac…
… că-ţi place sărutul cu aromă de seară albastră de august… că îl aştepţi cu aceeaşi nelinişte cu care aştept eu să-ţi simt privirea coborând peste amintirea unui alt Four Seasons ce va să vină… că te şopteşte acelaşi dor de noi la gândul fiecărui sărut…
… că-ţi plac nopţile în care aşteptăm răsăritul povestind despre noi… nopţile în care ne ameţeşte liniştea valurilor… în care aerul umed şi sărat ne pare ambrozie inventată de noi… nopţile în care dimineaţă apare din colţul surâsului tău…
… că-ţi place muzica începutului de vară… cuvinte şi acorduri care ne-au mângâiat cu mult înainte să ştim de noi doi… pe care le-am ascuns adânc în freamătul aşteptărilor… şoapte de nostalgie nudă colorând metripasteţea trecătoare în promisiuni nerostite…
… că-ţi plac certurile noastre… şi gustul lor de grădină cu trandafiri… care ne sângerează încrederea… ne acoperă rănile neîndrăznite cu petale de lacrimi… şi-ţi plac doar pentru că sfârşesc înainte de a prinde contur… rătăcite inutil în ziua noastră de sărbătoare…
… îmi place să scriu, mă inspiră imaginea ta aşternută în litere pe o foaie albă, mă regăsesc în cuvinte împrăştiate şi îmi adun gândurile mai uşor… îmi place să-ţi spun altfel, să simţi adiere de dragoste nu cuvinte banale în fraze brutale… îmi place să te aştept dimineaţă în colţul nostru de univers cu imaginea surâsului tău revărsată peste rânduri aparent lipsite de coerenţă…
… cel mai mult îmi placi tu… şi vreau să te iubesc mai mult cu fiecare zi în care realizez paradoxul de a te simţi atât de profund şi a te cunoaşte atât de puţin… cât de superficial apreciez dragostea ta şi cât de neîndemânatic reuşesc să te iubesc în lipsă…
… ţi-am promis să aştern cuvintele pe hârtie… only for your eyes, simply for your heart, restricted to your soul… şi aşa voi face începând cu prima zi de primăvară când vom fi trecut de iarna asta prea rece… în care am fost prea departe de noi…
… nu vreau să întoarcem timpul, nu vreau să schimbăm nimic pentru că nu vreau să ne abatem din drum… aşa am hotărât noi, aşa am considerat că este mai bine, mai uşor, mai linişte… dacă am vrea să întoarcem timpul ar însemna că ne este teamă de viitor, că nu avem încredere în noi, că ne sufocă viitorul şi nostalgia unor momente irepetabile…
… vreau să continuăm să păşim cu aceaşi încredere cu care am învăţat să mergem împreună… apăsat, siguri pe fiecare atingere, convinşi că putem călători fără teama de a ne rătăci la fiecare intersecţie… nepermis de încrezători că nu există provocare imposibilă pentru noi!
… prin urmare de mărţişor încheiem aventura din blogosferă!… ne-am jucat suficient aşa că ne întoarcem în intimitatea cuvintelor pe hârtie… să fii convinsă că va fi la fel de frumos!… mi-e dor de liniştea zilelor în care ne intriga până şi gândul că vom asculta vreodată Rose Garden!
… nu vreau să fii fericită în fiecare zi… vreau să simţi diferenţa… să aştepţi rătăcită în voluptatea unei clipe de normal ca într-un purgatoriu către ineditul de fericire pe care ţi-l ofer… care fericire să te surprindă şi să te trezeşti breathless pe o ramură de vis împlinit… să-ţi ştergi lacrima de fericire cu o şoaptă nerostită… să adormi legănată de culorile surâsului tău…
… nu vreau să-ţi spună trandafirii ce mult te iubesc în amurg de sărbătoare… noi nu celebrăm tradiţii sau reclame… noi nu aşteptăm flori pentru că o lume întreagă se îngrămădeşte să le ofere… noi nu ne dăruim efemeritatea unui cadou în zi de sărbătoare… pentru că noi inventăm flori necrescute şi le oferim cu un sărut, când picătura de dor ne umple paharul cu dragoste… noi ne primim în dar zâmbetul celuilalt…
… eu vreau să avem sărbătoarea noastră… unică şi permanentă… pe care să o chemăm atunci când vrem să ne odihnim în liniştea noastră neînţeleasă de alţii… vreau să avem mireasmă de dragobete… mercurial banal de valentin… şi primăvară mirosind a mărţişor în fiecare zi… vreau să celebrăm sfântul dravamar în fiecare zi în care suntem prea-plini de dragoste…
… eu nu-ţi promit fericirea ca stare de permanenţă… nici flori sau stele în fiecare seară… nici sărbătoare în fiecare dimineaţă… nici zile fără ploaie rece de nelinişte… eu îţi promit o melodie şi prezenţa ei în fiecare clipă în care cuvintele mele nu vor reuşi să acopere setea de comunicare… când vom avea nevoie de o punte între promisiunile nerostite şi aşteptările tremurânde… http://www.youtube.com/watch?v=wWiDZGgeN04
… am o stare inexplicabilă de iritare profundă, mă suport greu până şi pe mine însumi… am senzaţia că cei mai mulţi şi-au propus să mă enerveze… sunt convins că unii s-au născut să ma scoată din sărite… dar când au reuşit să influenţeze atât de mulţi încât pare că aprope toţi din jur îşi propun să-mi congestioneze buna dispoziţie?… aşa că astăzi mă enervează până şi decebal… cât de tâmpit să fii să ai încredere în bastus?
… sunt cufundat adânc într-o stare vâscoasă cu miros de apelpisie (pentru aşa o stare tâmpită trebuia să inventeze cineva un cuvânt imposibil) şi mă gândesc să inventez un cuvânt asemănător pe care să-l simt ca un corolar pentru… melancolie (din care eliminăm despărţirile cu miasmă de suicid), tristeţe (mai puţin faza cu “mihnirea” că n-am motive), panică (pentru că habar n-am de unde să apuc starea asta!) şi stupiditate (pentru că de idiot ce sunt am starea asta)… aşa că am să-i spun – metripasteţe…
…prin urmare să vă furnizez, într-un acces de mărinimie inexplicabilă, definiţia unei stări inexistente până să mă trezesc copleşit de ea…metripasteţea este o stare sufletească specifică maturului iresponsabil care inventează tribulaţii şi vicisitudini pentru a exacerba o impacienţă trecătoare… doar nu vă aşteptaţi ca o stare atât de complexă să aibă o definiţie simplă!…
… când mă vindec de metripasteţea asta pasageră mă întorc să vă povestesc despre cum am căutat să ating euforia bahică cu abiţig!…
elena udrea este doctorand în “ştiinţe militare”… adică într-o zi, femeia asta, va deveni “doctor în ştiinţe militare”… sunt siderat!.. ce legătură are femeia asta cu armata? sau ştiinţele militare nu se referă la armată?… cred că nesimţirea unora atinge cote pentru care paroxismul pare palid eufemism… şi are blog pe care sute de idioţi comentează cu pasiune…
radu duda este colonel în armata României… eu ştiam că-i doar un actor mediocru care a căzut cu tronc unei odrasle regale… ba mi-a mai oferit şi ocazia unei polemici aprinse cu mama… că ea-l vedea candidatul ideal pentru Cotroceni… pentru că vorbeşte frumos şi nu spune nimic… eu l-am propus pe ilie dumitrescu… vorbeşte la fel de frumos… sau mircea badea care vorbeşte şi bine şi mult…
cioroianu (chiar aşa îl cheamă)… un ministru de externe pentru care diplomaţia rămâne o enigmă totală… boureanu (zău că aşa-l cheamă) reuşeşte să ia credite de 6 mil euro, probabil a garantat cu şarmul personal şi perspectiva guvernării… sărbătorim cu pasiune ziua lui valentin (habar n-am cine-i ăsta!)… căderea bastiliei şi aselenizarea… sărbătorim sărăcia ca zestre naţională şi corupţia ca dar divin!… sărbătorim bunăstarea “iubiţilor conducători” şi “pauperizarea clasei muncitoare”…
basescu e preşedinte fără să fi probat nici măcar o calitate… tăriceanu prim-ministru fără să-i pese nicio secundă de ţară… parlamentul se plictiseşte plenar în sesiune… guvernul se chinuie să fure cu o nesimţire princiară… suntem lada de gunoi a europei… avem rezervat ultimul loc pentru tot ce înseamna nivel de trai şi speranţă de mai bine…
câte motive frumoase pentru care să trăieşti în România!
… îmi place mozart… compozitorul nu casa de pariuri… cred că îmi place pentru că plesneşte de tinereţe şi îl simt nealterat de povara anilor… http://www.youtube.com/watch?v=OkJtasVgxZE… cam asta ar trebui să facem… să ne jucăm din plăcere… pentru farmecul clipei, pentru perspectiva farmecului… asortând prezentului parfum de viitor…
… la început aşa făceam… ne bucuram de fiecare zi cu sete… ne grăbeam să ne maturizăm şi am fi parcurs în viteză anii de liceu doar pentru a evita agonia acelui “stage fright” din faţa imensităţii negre numită tablă de scris… greşeam cu nonşalanţă şi ignoram cu nepăsare sfaturile (unele ar fi trebuit să le ascultăm măcar pentru că erau gratis)… simţeam diferenţa dintre generaţii ca o prăpastie şi ne plictisea până şi gândul de a-i asculta pe alţii…
… apoi ne-am maturizat… am început să gândim mişcările atât de detaliat că ne-am trezit înţepeniţi în convenienţe, cutume şi morală… noi cei care aveam ca singură morală un “carpe diem” arzând pe blazon… noi, cei care împărăţeam lumea cu dezinvoltură suverană, cei care refuzam constrângerile cu ironie şi ne consideram principiile eterne…
…maturi fiind am considerat că, asumându-ne cu responsabilitate vârsta, trebuie să acceptăm transformarea nu neapărat ca progres cât certitudine a transferului din zona adolescenţei cu adiere de curcubeu către etapa cenuşiului de septembrie… şi ne-am trezit bătrâni înainte de vreme… unii dintre noi împovăraţi de gravitatea vieţii la o vârstă indecent de tânără…
… e minunat să putem emite judecăţi de valoare generalizând bruma de experienţă personală şi asta pe baza unor silogisme alterate de subiectivismul clipei… “toţi barbaţii sunt mitocani, mitocanul de lângă mine m-a înşelat, prin urmare toţi bărbaţii sunt născuţi să-şi înşele jumătatea de poveste”… bine, ei mai sunt născuţi şi pentru a tortura femeile, dar asta reprezintă punctul de plecare pentru alt silogism…
…nimic din ce se obţine uşor nu-mi suscită interesul… nu mă provoacă viaţa aşternută covor la picioare, nu mă linişteşte succesul oferit în dar, nu mă încântă efemeritatea laudelor conjuncturale… ridic mănuşa aruncată de viaţă şi mi-am propus să mor tânăr la 100 de ani!
…sunt disperat!… m-am trezit dimineaţă cu revelaţia sfârşitului bătându-mi enervant în cap… nu ştiu cum intrase revelaţia respectivă acolo dar bătea din interior… mă tortura cu imaginea sfârşitului şi-mi murmura pe acorduri “gingaşe” de recviem “hopeless, hopeless…”
… până să realizez drama care va să se întâmple, subconştientul vigilent şi ager cum îl ştim, îşi asumase deja responsabilităţi pe care nici măcar nu le avea în fişa postului… să-mi aducă aminte micuţul de el cum că, indiferent de pasiunea şi intensitatea începutului, toate converg către sfârşitul inexorabil… care sfârşit aşteaptă cuminte, cu sigiliul într-o mânuţă şi cheile într-alta, să-şi îmbogăţească arhiva cu o altă poveste aproape frumoasă…
… m-am aşezat dezorientat pe marginea gândului despre noi… nu mă surprinde reacţia subconştientului, sfătuit şi alimentat de exegeţii în filozofia cuplului şi specialiştii în relaţii întrerupte de superficialitatea bărbatului sau nehotărârea femeii, nu prea avea de ales… din loialitate pentru mine şi adversitate pentru inconştientul care speră pe mai departe…
…nu mă surprinde nerăbdarea cu care sfârşitul “clopoţeşte” din cheile temniţelor în care aşteaptă să ne închidă amintirea… nu mă surprinde neîncrederea cu care majoritatea priveşte nevoia de poveste… şi mă gândesc la povestea de dragoste generică… aia care trebuie să se întâmple pentru că altfel ne-am coborî la nivelul plantelor acceptând doar fotosinteza ca singură desfătare…
…mă surpinde prudenţa vârstei la care entuziasmul ar trebui să ţină loc de înţelepciune… vârsta ca loc în care “the sky is our limit”… mă surprinde acceptarea îmbătrânirii ca povară indiferent de vârsta biologică… mă surprind extrapolările la fel de mult pe cât o fac încercările de comprimare a complexităţii poveştii în doua cuvinte ”no hope”…
… mi-am aşezat în dezordine gândurile şi m-am hotărât… I’m not build in this way!… I do believe in love!… I definitly believe in us!
… nu există stare de graţie eternă… care eternitate nici nu ştim cât de fără sfârşit este… care sfârşit nici nu ştim cât de permanent se manifestă… sunt doar cuvinte cu care noi, evoluând voios către mersul biped, am considerat că trebuie să ne îmbogăţim exprimarea… sunt cuvinte pentru care, educaţi cum ne considerăm, formulăm definiţii sau emitem cu dezinvoltură judecăţi de valoare… în cele din urmă rămân simple cuvinte…
… nu există cuvinte pentru orice … (doar “creditul pentru orice”)… şi nu din cauza unui vocabular sărac… doar pentru că încercând să reproducem în cuvinte o stare de graţie vom sfârşi prin a o murdări de banal… pentru că, în cele din urmă, cuvintele toate sunt banale… le-am mai auzit, unele chiar le-am rostit… altele ne-au minţit, multe ne-au amăgit… cuvintele sunt doar expresia simpla a lui “copy/ paste”… aşa le şi folosim de multe ori… mai ales când gândim mult după ce le-am eliberat…
prin urmare nu te aştepta să spun totul în cuvinte… ştiu că n-am să reuşesc şi mai ales sunt convins că uneori sunt greşit înţeles… rămân ferm convins de nevoia permanentă pentru comunicare… de obligativitatea ca totul să fie comun… “share everything” e mai mult decât un concept… cu toate astea n-am să-mi declar dragostea prin cuvinte… mi-ar plăcea să cred că vrei să descoperi dragostea în fiecare zi… şi nu doar pentru că auzi cuvintele care într-o bună zi îşi vor pierde farmecul tocmai pentru că le-am folosit prea des… dacă reuşim şi altfel… decît prin cuvinte… rămâne să vedem cât de mult îi stimulează imaginaţia dragostea celuilalt…
…poate că nu există eternitate, cred că am inventat cuvântul frustraţi fiind de limitele noastre temporale… poate că nu există cuvinte pentru toate, ar însemna să ne impunem limite imaginaţiei… poate că nu reuşesc să ma fac înţeles permanent, exersez retorica mai mult prin sugestii decât prin cuvinte… poate că nu reuşesc să te înţeleg în fiecare zi, în dragoste focul mai este întreţinut şi de incertitudini… poate că ne simţim atraşi prea mult de cuvinte… altfel nu-mi explic de ce simt nevoia să-ţi spun, să tot repet până vei înţelege…
…am vrut să te întreb, “ce culoare crezi că are eternitatea?”… şi asta nu pentru că noi ne-am raporta la cuvinte absolute ci pentru că mi-ar plăcea să ating eternitatea albastră… ţin minte perfect cum stăteam lângă tine când mă încerca întrebarea aproape existenţială “dacă ai şti că eternitatea-i albastră ai vrea să ne înecăm în ea?”… adică nu de tot… nu pentru totdeauna… doar pentru clipa în care nu reuşesc să mă satur de sărutul tău… http://www.youtube.com/watch?v=y3N4_SwsnIc …
… am vrut să te întreb, “ce melodie crezi că ne acoperă sărutul?”… şi asta pentru că, lipsiţi de imaginaţie cum nu suntem, am avut grijă să-i dăm nume mult înainte să prindă formă… http://www.youtube.com/watch?v=x9HT9OOSd3U … nimic nu mă apropie mai mult de linişte cum reuşeşte muzica… iar muzica noastră mă umple de tine… mă îndrăgosteşte de noi!
… am vrut să te întreb “ce parfum crezi că are singurătatea?”… mai ales noaptea, când mă sufocă atâta linişte, când îmi aud neliniştea tropăind prin fărâma de creier care nu este ocupată să se gândească la tine…. şi m-am gândit că ştim http://www.youtube.com/watch?v=NPTswZP-Avc… că îmbrăcată doar în parfum te simt în fiecare seară lângă mine… că singurătatea rămâne doar o noţiune abstractă atâta timp cât te ating cu gândul…
… am vrut să te întreb “câtă întoarcere ne e plecarea?”… şi m-am gândit ce mult m-am înecat în “partir c’est mourir un peu“… atât de mult obişnuit să plec mă imaginez greu revenind în acelaşi loc… mă mint că nu-mi aud lacrima de incertitudine cu fiecare mâine relativ… şi asta pentru că http://www.youtube.com/watch?v=Bpzl5kr2JDM…
… am vrut să te întreb “cu câte petale ţi-ai desăvârşit buzele?”… şi mi-am adus aminte ce mult îmi place să plec de lângă tine cu flori… ştiam că pleci… very next day!… şi nu vroiam să-ţi spun altfel decât live… şi nu vroiam să-ţi aminteşti altfel decât flori şi http://www.youtube.com/watch?v=kZ0rT-z6tks… pentru ca atunci când ne întoarcem la noi să ne doară că n-am ştiut de celălalt atâta vreme…
am vrut să te întreb “cu câte săruturi pot să te acopăr?“… ştiind că http://www.youtube.com/watch?v=Wy06nJKE5tQ … n-ai să înţelegi ce dragă îmi este fiecare moleculă din corpul tău… ce mult îmi place să te ating altfel decât ai fi crezut că se poate vreodată… ce sete îmi este să mă plimb “albastru” de la tălpi până dincolo de sâni…
…am vrut să te întreb “câtă morală, raţiune sau decenţă îmbracă dragostea noastră?”… de parcă am avea nevoie ca preacuvioasa instanţă, mincinoasă din clipa în care îşi clamează interferenţa din nelinişte pentru fericirea noastră, să ne acorde binecuvântarea pentru o dragoste ce n-ar fi trebuit să existe… http://www.youtube.com/watch?v=H6Dg1Ymji-Q … să arunce piatra cel fără de păcat… cel care va fi ajuns la senectute fără de păcat…
ar trebui să te înţeleg tot timpul… să intuiesc ce vrei, să-ţi răspund încă înainte ca întrebarea să prindă contur, să-ţi ofer fără să ceri, să-ţi anticipez aşteptările şi să încerc să le amplific până să depăşească imaginea din visele tale… să pătrund dincolo de fantomele fără contur care-ţi tulbură dimineţile… să improvizez zile… să inventez nopţi… să fiu lăngă tine fără să te obosească prezenţa mea…
ar trebui să te ascult când taci… să ştiu că în spatele momentelor de calm aparent se ascunde o nelinişte inexplicabila, fără formă sau definiţie… să aştept cuminte până vei fi trecut starea de relativă angoasă şi vei redeveni comunicativă… să nu te agasez cu incercări inutile de restabilire a stării de graţie în care pluteam…
ar trebui să te aştept când pleci… pentru introspecţii solitare, pentru că te strigă singurătatea, pentru că ai nevoie de clipele de izolare în care să desfaci meticulos intrebările în opţiuni sau perspective sumbre… să fii departe când fizic eşti lângă mine este starea pe care trebuie s-o învăţ reped şi deplin…
ar trebui să fiu liniştit când nu mă asculţi… greu îţi pot explica ce mult îmi place să vorbesc în fundal… ce stare profundă trăiesc ştiind că sunt ascultat cu adevărat doar când cuvintele mele interferează gândurile tale… ce remarcabil mă simt constatând că ai ascultat aproape jumătate din cuvintele mele… unele chiar le-ai reţinut… ce aproape mă simt de sufletul tău fiind vocea pe care o tolerezi generos pentru că nu-ţi provoacă iritare… cel puţin aşa sper…
ar trebui să fiu satisfăcut pentru cum îmi ceri părerea… mărinimos şi aproape lăsând impresia că şi contează ce spun… iubesc felul în care aprobi punctul meu de vedere pentru ca în secunda următoare să conteze cât un pahar de apă în Atlantic… e reconfortant să constat cum încercările mele de argumentare sunt exerciţii, aproape reuşite, de retorică…
ar trebui… sau poate că n-ar fi rău să încercăm altceva… să te înţeleg pentru că mă ajuţi… să te ascult pentru că îmi vorbeşti, indiferent cât de greu este… să te aştept pentru că te grabeşti să te întorci… să vorbesc pentru că mă asculţi… să contez…
butterflies are playing, weird and wonderful, somewhere deep inside… underpants are trembling thinking about him/ her… time is not enough… space is full with us… sorrow, sadness or unhappiness are just memories… future is so bright, complete and unrestricted…
oh, my God! I’m in love!…
and now the tragedy begins… this is terrible… nothing last forever… better slip away before nobody hurts me… or stay in this uncertainty… loves me/ loves me not… how much/ how deep/ how matchless/ how…? …everybody wants to know the truth, few of us are ready to listen to the truth…
oh, my God! I’m in trouble!…
or life goes on… I only care about you, us, love, words, songs, kisses, nights… I know we could be wrong and flame for nothing… I know the end could be painful and complicated… I know and I don’t care!… I beg for time with you, I plead for life with you, I have faith in love with you… but if it’s not… I never stop to pray for love!
să te iubesc n-ar fi o problemă… mă aşez voiniceşte în poziţia “lotus” şi mă concentrez profund… ştiu că am nevoie de dragoste şi îmi impun să mă îndrăgostesc… îţi dezvolt cu mărinimie calităţile şi ignor cu nepăsare defectele… mă îndrăgostesc de tine pentru ce vreau eu să cred că eşti şi nu încerc nici cel mai mic efort să te descopar… eşti aşa cum te-am visat!
din indolenţă şi comoditate, tipic masculine şi prin definiţie incurabile, am să te iubesc superficial… îmi place să mă ştiu îndrăgostit şi îmi place să vorbesc despre dragoste… dar mă îngrozeşte însăşi ideea de angajament… adică să am obligaţii şi responsabilităţi… nu pentru că mi-ar fi impuse… ci pentru că n-ar trebui rostite cuvintele cu valoare de promisiune doar pentru simplu exerciţiu de comunicare… limitele masculine mă umplu de un egoism feroce şi malefic… pe care, din păcate pentru tine, nu-l intuieşti….
ai putea chiar să mă iubeşti… nu sunt perfect şi îţi repet asta de la primele cuvinte… deseori te ascult cu o atenţie plină de pasiune… vorbesc frumos şi puţin… nu am probleme cu care să te încarc şi sunt perfect preocupat să-ţi fie bine… constaţi suficientă imaginaţie cât să te bucuri de câteva suprize… aproape că am umor şi te fac să zâmbeşti… până la urmă sunt coincidenţe care ne apropie şi chiar ne intuim reciproc dorinţele… uneori îţi place să crezi că mă aşteptai…
mă iubeşti sincer şi curat… te implici plenar şi faci din altruismul tău cupolă sub care să nu simţim ameninţarea ploilor… ne umplem de eternitate, jurăminte şi absolut… sfidăm orice încercare exterioară de imixtiune cu o dulce imponderabilitate olimpiana…
nu mă iubi! sunt numai o părere… (…) poate că sunt… poate…
dacă eşti suficient de încăpăţânată să rămâi… dacă vrei să mă îndrăgosteşti de tine… atunci ne scriem singuri decalogul… fără paradigme pline de înţelepciunea experienţelor altora, fără limite sau restricţii, fără temeri, suspiciuni sau angoase, fără…
hai să ne îndrăgostim de noi!…
tocmai din spirit de frondă… pentru că nu aveam niciun motiv să o facem… pentru că nu aveam nicio şansă să se întâmple… pentru că refuzăm prejudecăţile, pentru că nu acceptăm dogmele şi mai ales pentru că… s-ar putea să fie dragoste!
