Always faithful

… mă alungă către nopţi albe… cu scenarii în care dezastrul are forme din cele mai disperate… cu dimineţi în care solitudinea îmi covârşeşte disponibilitatea către aşteptare… cu promisiuni, alte file într-un serial cu mai multe episoade… e lacrima care mă sângerează de durere!

… mă încearcă atunci când îţi spun ce dragă îmi eşti!… şi se întâmplă un fenomen inexplicabil, pe care nu-l pot relata… pentru că aş coborî în desuetudine, aşa cum facem cu tot ce încercăm să exprimăm prin cuvinte, o stare pe care nici măcar nu vreau să încerc să o explic… e lacrima care mă răcoreşte de dor!

… are forma surâsului tău, are limpezimea ochilor sub care se odihneşte zâmbetul, are culoarea sărutărilor care mângâie amintirea, are gustul cuvintelor care se alintă în clipele de nerabdare… e lacrima care mă încălzeşte de dragoste!

… nu încerc să o ascund şi nu-mi este ruşine să o recunosc! … e lacrima cu care ţi-am spus că te iubesc şi care păstrează cu fidelitate amintiri despre viitor!…

“Please conduct yourself with dignity and respect at all time…”

Arlington National Cemetery este mai mult decât un cimitir, mai mult decât un memorial, monument sau loc de pelerinaj… este o definiţie pentru cum ştie America să-şi comemoreze istoria şi cum respectul pentru înaintaşi este fundamentul unei naţiuni puternice…

Poate că America este rezultatul eforturilor masonice, poate că sunt Jandarmul mondial, poate că privesc cu superioritate către Europa şi nu doar… dar nimic nu m-a impresionat mai mult decât pioşenia cu care, indiferent de vârstă, vizitează, în fiecare zi alte mii, Arlington National Cemetery…

În timpul ăsta, Mărăşeşti, un Mausoleu unde sunt îngropaţi peste 5000 de soldaţi români, devine cu fiecare zi mai mult o ruină decât un monument… mai aproape de Sarmisegetuza ca aspect şi foarte departe de ce înţelege o ţară civilizată prin… “Please conduct yourself with dignity and respect at all time…“

De ce mai avem nevoie de vize? Pentru că am fi în stare să ascultăm manele şi să spargem seminţe în Arlington!

P.S. N-am înţeles niciodată de ce trebuie să ne apărăm “sărăcia şi nevoile“?

În primul rând cine ar vrea să ne fure sărăcia? Imi imaginez mulţimea isterică urlând animalic “noi vrem sărăcia României” iar noi mărinimoşi oferindu-le, drept compensaţie, doar parte din “nevoi“.

În al doilea rând dacă tot ne apărăm cu atata înverşunare “sărăcia şi nevoile” de ce să nu ne apărăm cu eroism şi prostia, mizeria unei societăţi în care nu există respect şi demnitate, nesimţirea liderilor şi indolenţa ancestrală a unui popor obişnuit să se umilească?

Şi nu în ultimul rând, să ne apărăm cu încrâncenare, în izmene şi nespălaţi, de orice interferenţă din exterior, să nu lăsăm nimic din civilizaţiile lumii să ne clatine marasmul adunat cu trudă în secole lungi de îndobitocire sistematică… să ne batem joc de “Please conduct yourself with dignity and respect at all time…” la umbra atât de liniştitoare a unei manele clasice, în care prostimea îşi clamează cu durere ”crampele” intelectuale şi profunda aplecare filozofică spre esenţa esoterică a sensului vieţii care, conform înţelepciunii maselor, se reduce la “în viaţă rămâi cu ce bagi în gura şi tragi…” 

Sigur că da! Şi mai rămâi cu retorica întrebării aproape eterne “Noi când intrăm în Europa?”… tricky question, good joke or nice try?

… m-aş opri putin asupra minciunii… mai bine zis asupra unor forme de modelare a adevărului care salvează, măcar pentru noi înşine, aparenţa că nu minţim şi că rămânem credincioşi adevărului!

… mai întâi avem distorsionarea adevărului!… pentru că şi adevărul ăsta, e el unul singur dar are nuanţe (de cele mai multe ori nuanţe de gri, la fel ca dragostea) şi nu putem avea pretenţia să fie totul chiar atât de simplu… este adevărat că distorsionarea asta nu-i chiar o minciună, ci o considerăm doar o ajustare circumstanţială a realităţii… uneori este atât de complicat încât considerăm că-i mai simplu… să complicăm şi mai tare!… moment în care relevăm un adevăr bine… modelat!

… sunt adevăruri pe care nu le putem rosti… din felurite motive… de teamă sau lipsă de curaj, din nehotărâre sau comoditate, poate chiar de milă pentru suferinţa care ar provoca-o… şi atunci evităm să le formulăm!… nu minţim, decât în măsura în care adevărul oricum a trecut prin fază de la punctul anterior… din punct de vedere moral (şi cum ce-i moral ne preocupă cel mai mult!) evităm minciuna, evităm adevărul, evităm deznodământul… îi lăsăm pe ceilalţi să înţeleagă realitatea (dacă-i duce capul sau dacă sunt pregătiţi să o accepte) şi ne conservăm echilibrul propriu…

… în cele din urmă, cum adevăr absolut nu există, este normal ca nici minciună imorală să nu existe… există doar realitatea relevată în culori care să ne păstreze liniştea!

… exemplul 1: dacă am informaţii certe că un eveniment se va petrece şi există o persoană interesată de eveniment, dar care aflând s-ar putea să nu se simtă foarte bine… dacă nu-i spun înseamnă că am minţit? … normal că nu! dacă-i spun cu câteva minute înainte de eveniment şi mai reclam şi imposibilitatea alternativei asta ar fi o minciună? evident că nu! doar concurs de împrejurări care ne-a luat prin surprindere!

… exemplul 2: dacă evit să comunic o stare de fapt, o situaţie care există fără echivoc, o realitate indubitabilă… înseamnă că am minţit? … poate am omis prezentarea plenară a faptelor, dar n-am rostit nicio minciună… poate că am transmis doar partea de adevăr care convine, dar n-am formulat nicio minciună!… diferenţa dintre adevăr şi minciună este dată de unghiul din care privim situaţia!

… ar mai fi ceva… de ce minciuna e de genul feminin iar adevărul e neutru?… şi mai ales, de ce adevărul are plural? q.e.d.

… părerile de rău sunt întodeauna tardive, alegerile sunt ireversibile de cele mai multe ori… pentru ca în cele din urmă să rămânem singuri, indiferent prin câte convenienţe şi interferenţe sociale ne ascundem solitudinea…

… mi-a plăcut remarca unui coleg, habar n-am dacă era originală, exasperat de o zi prea plină şi care părea să nu se mai termine… “dacă şi pe lumea cealaltă va fi la fel, eu nu vreau să mă duc acolo”!… smart choice!

… am susţinut întotdeauna că asumarea riscului de a lua o hotărâre, indiferent câte variabile implică procesul de luare a deciziei, este preferabilă nehotărârii permanente alimentată de teama unei alegeri greşite! nu există alegeri perfecte, cum nu există certitudine absolută pentru nimic, culorile privite din unghiuri diferite şi influenţate de lumină se multiplică în nuanţe tocmai pentru că totul este relativ…

… ne asumăm zilnic riscuri, cu inconştienţa care transformă un soldat curajos într-un erou… fumăm deşi statisticile ar trebui să fie argumente suficiente pentru a renunţa, mâncăm de cele mai multe ori la întâmplare doar pentru că altfel am supraviţui greu, utlizăm diferite mijloace de transport deşi există permanent posibilitatea unei erori etc… sunt riscuri pe care le asumăm cu nonşalanţă, tocmai pentru că fac parte din viaţă şi pentru că aşa am ales să trăim… când vine timpul unei alegeri care ar influenţa sau ar produce schimbări profunde… amânăm şi ne îngropăm în compromisuri interminabile, aşteptăm să vină o zi în care, într-un fel sau altul, alegerea se va fi făcut fără să ne asumăm responsabilitatea ei…

… aşa este cel mai uşor, alegerile dificile, cele care sunt înecate în incertitudini şi relativ, să le amânăm până când timpul ne va oferi soluţia cea mai bună… există alternativă ca peste timp să nu mai fie de actualitate alegerea şi atunci ce rost ar avea să ne batem capul cu ea acum?!… există posibilitatea ca sub influenţa unor factori subiectivi (entuziasmul clipei, insufiecienţa informaţiilor, setea de schimbare… dragostea etc…) să nu avem cea mai bună alegere şi… life has no replay!

… oamenii cu adevărat putenici şi responsabili iau decizii care influenţează profund viaţa altora, oamenii puternici şi iresponsabili iau decizii care distrug vieţile altora… oamenii slabi nu iau decizii nici pentru ei înşişi… îi lasă pe alţii să decidă după care se îneacă în lamentări şi suferinţă!

“I’ve Learned – As I Mature

…that you cannot make someone love you.
All you can do is stalk them and hope they panic and give in.

…that no matter how much I care,
some people are just assholes.

…that it takes years to build up trust,
and it only takes suspicion, not proof, to destroy it.

…that you can get by on charm for about fifteen minutes.
After that, you’d better have a big willy or huge boobs.

…that you shouldn’t compare yourself to others –
they are more screwed up than you think.

…that you can keep vomiting
long after you think you’re finished.

…that we are responsible for what we do,
unless we are celebrities.

…that regardless of how hot and steamy a relationship is at first,
the passion fades, and there had better be a lot of money to take its place!

…that the people you care most about in life are taken from you too soon
and all the less important ones just never go away.”

… nu ştiu dacă eram în căutarea unui căţeluş!… la ce-mi trebuia mie unul când aveam deja un Saint Bernard în curte?! adică aveam un dulău în regulă, dispus să mă ajute şi cu care mă jucam ori de câte ori aveam chef! probabil pentru că mă cam plictisisem de el şi dacă tot treceam zilnic pe lângă magazinul cu căţeluşi, am zis că dacă s-ar ivi unul să văd că ţine la mine… why not?!… pentru că nici n-aş fi luat aşa un câine la întâmplare.

… ei bine! până la urmă am găsit un căţeluş sau mai bine zis ne-am găsit cumva reciproc… esenţial este că am ne-am “simţit” aproape de la început… eu pentru că îmi completa petele albe din timpul liber (şi slavă Domnului aveam din belşug atunci) el pentru că se simţea bine lângă mine… îl adusese de curând o familie care cred că se plictisise de el!… good for me!

… primele luni au fost frumoase tare!… am avut surpriza să descopăr un căţeluş care mă completa şi cu care noţiunea de “compatibilitate chimică” nu mai era doar un concept abstract… unde mă duceam venea după mine (îmi făcea supriza să apară lângă mine chiar şi atunci când nu-l chemam), încerca să-mi aşeze un zâmbet pe faţă ori de câte ori mă vedea mai trist şi ce-mi plăcea cel mai mult, mă asculta cu o atenţie evidentă… mi-a plăcut mult, felul în care mă asculta… şi mai era ceva! exceptând faptul că din când în când mă mai împiedicam de el (da’ nu mă puteam supăra, că micuţul se gudura din dragoste) exact în momente în care mă grăbeam mai tare sau eram concentrat în altă parte, în rest am avut o relaţie foarte frumoasă… am putea spune că aveam deja o istorie comună şi amintiri suficiente cât să le povestim nostalgic peste ani…

… la un moment dat, am început să mă aglomerez… responsabilităţi noi şi complexe, timp mai puţin chiar pentru mine însumi, obligaţii sociale şi mai ales morale etc… ideea este că nu prea mai aveam timp să mă joc aşa de des cu căţeluşul ăsta relativ nou şi asta nu prea-i plăcea… până la urmă şi căţeluşii sunt precum copii, dacă îi alinţi de la început e greu să le explici mai târziu că nu mai ai acelaşi timp şi că responsabilităţile sunt altele… unde mai pui că sunt şi foarte posesivi!

Pentru început zilele lungi petrecute împreună s-au transformat în week-end-uri consumate în viteză… mai apoi şi astea s-au limitat la câteva ore în care eram mai concentrat să urmăresc ceasul decât să mă bucur de prezenţa lui… pentru ca în cele din urmă să treacă săptămâni în care să nu am timp pentru el…

… mi-a dat de înţeles că-şi pierde respectul de sine tolerând o situaţie în care este păstrat doar ca “manta de vreme rea” sau ca “entertainment“, de parcă i-aş fi impus eu vreodată ceva sau aş fi promis că el va deveni “pet-ul” oficial!!! este şi motivul pentru care nu înţeleg agitaţia asta permanentă şi reproşurile la adresa Saint Bernard-ul din curte… că am o relaţia normală, corectă, morală, cumva chiar mai bună decât înainte… că de ce-l ţin pe ăla în casă (ba uneori chiar în pat, lângă mine) şi că nu existe argumente sau perspective pentru o schimbare… că tot mai des programul nostru este comun şi că în mod evident Saint Bernard-ul, cu experienţa şi inteligenţa rafinate de atâţia ani petrecuţi împreună, ştie cum să controleze situaţia, mai ales că nici eu n-am dat de înţeles că mi-ar fi indiferent…

… sincer vorbind nu-l înţeleg deloc! de ce este nemulţumit? de ce ţine neapărat să se învârtă permanent în jurul meu? de ce să nu ne consumăm puţinele minute petrecute împreună la intensitate maximă şi să cădem în monotonie cotidiană? de ce aşteaptă să renunţ la Saint Bernard (pentru care între timp am construit şi o cuşcă foarte frumoasă în care se simte foarte bine) când ne leagă atâtea, pentru o perspectivă care are o singură certitudine: este în mod evident mult mai nesigură şi relativă decât situaţia actuală!?

… cred că s-a supărat puppy!… simt reproşuri în privirea umedă care întreabă tremurând “mă mai iubeşti?”… bleguţul! normal că-l iubesc! doar că e o alt fel de dragoste decât cea pentru Saint Bernard… şi puppy este foarte important pentru mine… n-aş vrea să sufere nici să mă părăsească… sper să ajungem la un compromis care să mi-l păstreze alături!… nu se ştie niciodată când se strică vremea!

a! am înţeles, din privirea lui evident, cum că are vaga senzaţie că-l manipulez!… aiurea! păi dacă el se gândeşte la aşa ceva, mai poate emite pretenţii că are încredere în mine?