Always faithful

… incep prin a reitera multumirile mele taximetristului care mi-a oferit ocazia sa ma intorc acasa asa cum am plecat… cu masina!

pe scurt! eu draivuiam linistit prin oras… pe o strada cu sens unic! Era atat de unic incat din unicitatea cealalalt rasasare un taxi plin cu clienti. Din gesturile largi ale taximetristului am inteles ca trebuie să mă dau din calea lui, că-i blochez accesul spre prosperitate (cursă, încasat bani etc…). Cum singura soluţie ar fi fost să mă retrag până la intrarea pe poteca respectivă (care oricum era mai departe decât capătul rebelului din taxi) am coborât din maşină şi m-am apropiat de geamul indisciplinatului “Profesore, înainte să plec te anunţ că sunt în concediu, nu mă grăbesc nicăieri şi n-am nicio problemă să las maşina aici”! În timp ce-mi scoteam telefonul şoferul a inceput sa se panicheze “ce faci dom’le?”… “sun după un taxi, nu vezi că am maşina blocată?!…”. A plecat bombănind, ceea ce mi-a rupt inima de durere!

Aşa că, pentru clipul următor trebuie să-i mulţumesc taximetristului şi nu vreunei femei care m-ar fi lăsat cu inima franjuri!

PS. OK! recunosc, e şi o femeie care m-a inspirat!

… and I mean every word!

Cât de greu ne este să recunoaştem că am greşit? “Îmi pare rău!” rămâne greu de rostit!

Sunt foarte multe situaţiile în care evităm să ne recunoaştem greşelile şi sunt convins că întotdeauna vom găsi argumente care să ne susţină punctul de vedere, chiar şi în momente în care ne aflăm în mod evident în eroare. Nu ne cerem scuze din orgoliu, pentru că le considerăm un semn de slăbiciune, pentru că celălalt îşi cere chiar mai rar scuze, pentru că… Iar în momentele de mare amabilitate reuşim să formulăm scuzele în cuvinte, tonalităţi sau gesturi care să sublinieze cât mai evident că acele scuze sunt mai mult o favoare şi nu convingerea noastră că am greşit sau n-am avut dreptate!

Ex.1 – “Îmi pare rău! E bine?” Adică să fie bine ce? Că ti-ai cerut scuze şi le arunci de parcă te-ar frige?! Ei bine, nu-i bine! Scuzele nu trebuie să sune de parcă cel care le primeşte e acuzatul.

Ex.2 – “Îmi pare rău că te-Ai supărat!” mă umple de respect dacă e transmis sec. De ce nu ne străduim să rostim “îmi pare rău!”, simplu şi fără să-l introducem în propoziţie şi pe celălalt? Pentru ca cel supărat să recepteze foarte clar mutualitatea situaţiei! Faptul că este supărat ar trebui să-l facă să se simtă cumva şi el vinovat pentru întreaga situaţie! Sfânta şi româneasca lipsă de responsabilitate!

Ex.3 – “Îmi pare rău, dar…” adică hai să te gratulez cu regretele mele! Este formularea care îmi acord libertatea de a sublinia că au existat circumstanţe atenuante sau că vina este cumva împărţită (situaţie în care scuzele sunt inutile şi lovite de nulitate!).

Scuzele ar trebui să fie cât mai simple. La fel cum “merci frumos” e grobian şi scuzele ascunse în zeci de cuvinte sunt lipsite de bun simţ! Este foarte greu pentru cei mai mulţi dintre oameni să simtă cu adevărat păreri de rău. (Cele care ne includ pe noi înşine nu se contorizează!). Este foarte tentant să ne declarăm “I’m never going to say sorry, never, ever!”, dar cei care niciodată nu-şi vor cere scuze vor sfârşi prin a rămâne singuri, aici şi “dincolo”! “Cine isi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le marturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare”(hai c-am citat şi din Biblie!).

Houston, Iartă-mă!

încrederea… rara avis printre noi… o prindem atât de greu şi zboară cu dezinvoltură alungată de primul nor… ne place atât de mult să culegem lauri de încredere… ne bucurăm în intimitate ştiind că nimeni nu poate evalua câtă încredere investim noi… atât cât să avem dreptul să-l chemăm pe pârât în instanţă… pe motiv de fraudă sentimentală!

încrederea… prăfuită de tornadele cu care ne învăluie începutul pasional, o descoperim, plini de surprindere, aşteptând resemnată să fie înşelată… pentru că… mai devreme sau mai târziu/ într-un fel sau altul… vom rosti cu lacrimi în glas “mi-ai înşelat încrederea!”… poate nu m-ai înşelat pe mine… dar mi-ai înşelat încrederea!

atunci când voi fi nevoit să reproduc în scuze inutile cuvintele lui Segal… voi fi fost plecat de mult!… până atunci nu-mi pare rău pentru nicio secundă…

şi totuşi… IARTĂ-MĂ!

reiterez fiecare cuvânt!

… mă fascinează de fiecare dată când văd cu câtă atenţie au grijă unii de claritatea respiraţiei nazale! Nu există diferenţe considerabile de rasă, religie, ocupaţie, sex (de fapt sexe cred că sunt doar două aşa că mari diferenţe nu-s), studii, condiţie socială etc, când este să ne gândim la confortul propriu … Curăţare foselor nazale este aproape o artă pentru unii şi indiscutabil pasiune pentru alţii!

Apreciez cu reală invidie faptul că oamenii fac asta cu real interes… aici trebuie să recunosc (oarecum cu mândrie masculină), bărbaţii pun într-adevăr suflet! Reuşesc, aproape cu naturaleţe, să-şi introducă arătătorul până aproape de sinusuri. Există o nonşalanţă evidentă a gestului care ţine atât de zestrea genetică a masculului (pentru care nesimţirea este uneori stare de permanenţă) cât şi de acumulări personale, rezultatul exersărilor repetate!

Mişcarea nu scapă nici sex-ului frumos, dar parcă nu-i chiar atât de profundă… femeia reuşeşte să aducă oarece graţie prin încercările, uneori destul de stângace, de a fi cât mai discretă! Este aceeaşi eleganţă de care dau dovadă unii care utilizează cu îndemânare scobitoarea din spatele palmei-paravan. Să fie clar, este foarte lăudabilă intenţia de a nu vorbi cu mărarul între dinţi, dar baia este singurul loc destinat igienei personale! Când eşti acasa poţi să te epilezi şi-n bucătărie… e treaba ta! Dar măcar nu trebuie să suporte şi alţii!

După intromisiune degetului urmează apoi o mişcare circulară (cred că-l înşurubează cumva), migrarea din plan orizontal în plan vertical, încercarea disperată de a introduce tot pumnul şi dezamagirea de a nu putea utiliza aspiratorul în astfel de momente… Arătătorul, de cele mai multe ori, este degetul cel mai greu încercat în astfel de incursiuni temerare… Probabil că ID-ul de mess al arătătorului ar fi … scobitorul sau clinărul sau drilărul… ceva de genul ăsta!

Arătătorul, deget polivalent, merită puţină atenţie. Şi asta nu doar pentru că este eroul principal al operaţiunii “clean nose” ci pentru multitudinea de funcţii pe care le îndeplineşte. Este folosit de multe ori pe post de indicator, curăţă cu dexteritate locurile în care lingura neputincioasă nu ajunge, pentru cei mai mulţi este singurul responsabil de “butonarea tastelor”, mai are funcţia sanitară de care fac vorbire aici şi imaginaţia îi poate lărgi cu generozitate fişa postului! Spre deosebire de el, ce face degetul mic? În afara scobitului în urechi (pasiune la fel de mare pentru unii), despre care vom vorbi altădată, ce altceva mai face ăsta mic?

În fine, operaţiunea de explorare a foselor nazale durează în funcţie de experienţa şi aptitudinile fiecărui individ, pentru ca apoi să urmeze… clipa de satisfacţie supremă… culegerea recoltei! It’s coming, it’s coming… lads/ gents we have a winner!… Este momentul când omu’ (sau “oama”) îşi priveşte plin de admiraţie personală realizarea… Unii cad chiar în contemplaţie dar eu consider că aştia deja pun prea mult suflet! Serios, până la urmă le recunosc “grandoarea” realizării dar să admitem că artiştii adevăraţi sunt apreciaţi abia postmortem aşa că… puţină răbdare nu strică!

După ce extragerea s-a realizat cu succes urmează “împachetarea”! Nu insist aici că n-am avut curaj să privesc până la capăt (ei bine, da, recunosc! Sunt un laş!) şi trec la momentul următor… care ţine aproape de magie! Trebuie să dispară… surplusul recoltat! Prima reacţie este o confuzie totală… “foarte tare! Am reuşit! Acu’ ce-ar trebui să fac eu cu “biluţa”?”… Iar soluţiile alese sunt de la extrema aproape civilizată, depunerea într-o batistă… continuă cu utilizarea proprietăţilor adezive ale produsului şi lipirea acestuia într-un loc cât mai “discret” (interiorul mesei de la bar e cel mai convenabil)… şi se încheie apoteotic… cu îngurgitarea (dacă aveţi senzaţii de “deversare” nu vă speriaţi, sunt normale pentru un om civilizat)! Eu, sincer vorbind, n-am văzut, dar mi-a povestit cineva în care am încredere!

După ore întregi de “admirat” multinaţionalitatea unei operaţii de self-cleaning, trebuie să admit că ar merita un blazon, un ecuson, o/ un ceva de pus pe mânecă… imaginea unui nas cu un deget înfipt “estetic” până la cot sub care să scrie… “nesimţiţi din toate ţările, uniţi-vă”!

Q: Da’ baia, baia (personală, publică, a vecinului, comunală etc) la ce crezi că foloseşte viteazule?

în spatele fiecărei poveşti de dragoste sunt două inimi!… care învaţă să se bucure, să zâmbească, să se umple de fluturi… împreună!

în spatele amintirilor sunt aceleaşi două inimi… suspinând separat!

… între cele două perechi există similitudini remarcabile! Indiferent câtă imaginaţie am consuma Cruella n-ar ajunge să se îndrăgostească de Ferdinand. Măcar pentru că urând cu înverşunare nişte dalmaţieni atât de drăgălaşi e greu să o văd iubind un taur! Pe cale de consecinţă îmi este greu să cred că Rimela, care se iubea plenar şi profund pe sine, ar fi avut aplecări sentimentale pentru un bou de calibrul lu’ Gogu! Pe de altă parte Rimela, membră activă a Fan Clubului “Anorexia”, era elegantă, rafinată şi foarte cosmopolită… în timp ce Gogu, în afara aplecării spre excese romantice era… doar un bou!

Pentru a păstra adevărul istoric trebuie să menţionez că n-am auzit decât superlative atunci când Gogu amintea de întâlnirea cu Rimela. “Câteva luni incredibile! Nopţi interminabile de conversaţii spumoase! Dimineţi pline de speranţă! Un concediu ca o insulă de fericire. Fiecare cuvânt, întâmplare, melodie sau clipă se întâmpla doar pentru că cineva trebuie să fi anticipat că noi ne vom întâlni…”!

Ăsta-i tâmpit! Remarca îmi aparţine. Păi serios, ce-i aşa de extraordinar? Nu aşa sună reţeta invariabil pentru fiecare poveste de dragoste? Început plin de promisiuni şi culoare… relaţie consumată atât de puternic în primele luni încât la final rămâne… cenuşiu şi gust amar! Nu suntem toţi ferm convinşi că relaţia abia începută e… the right one?! Să recunoaştem că niciodată nu vom începe o relaţie altfel decât plini de speranţă, entuziasm şi convingere că nu există decât perspective de viitor fericit şi împreună! Poate că dacă ne-am urî cu simţ de răspundere la început am sfârşi prin a descoperi ce mult ne iubim când terminăm rezervoarele de ură. Aşa însă începem prin a ne iubi cu patimă şi sfârşim prin a ne urî cu pasiune! Sau invers… whatever!

Cum se putea să-i întâlnească soarta pe cei doi decât bănănăind prin hi5? Iniţial doar Rimela se afla prin zonă, antrenându-şi sarcasmul pe spatele nefericiţilor care răspundeau provocărilor, refuza să recunoască orice aplecare spre perspectiva unei relaţii “scânteiată” de un profil electronic! Într-un moment de inspiraţie sinucigaşă a descoperit şi Gogu oportunităţile www şi “farmecul” întâlnirilor online. Omu’ era atât de ignorant încât nici măcar nu se orientase către un un nickname onorabil care să-i “promoveze” personalitatea relativă (problema a fost remediată ulterior sub atenta supraveghere a Rimelei).

Cine crede că rezultatul întâlnirilor online este doar apropierea a două persoane împovărate de singurătate se poziţionează profund în eroare! Gogu şi Rimela nu urlau de singurătate, poate de plictiseală, blazare sau dezamăgire pentru prea multă monotonie şi prea puţină flacără! Cred că cel mai mult ne “înfierbântă” clocotul începutului… ne-ar plăcea să rămânem la nesfârşit în primele 2 luni de relaţie! Probabil asta căutau ce-i doi! Să simţi cum vibrezi, cum toracele este prea strâmt pentru senzaţiile de prea-plin ale inimii, cum timpul este insuficient şi distanţele prea lungi… asta e ce caută toţi sub o formă sau alta! După ce se consumă flacăra rămâne Gogu! Adică senzaţia de Gogu! Stai ca bou’ şi te uiţi la toata povestea! te scarpini filozofic la ceafă, te resemnezi cu o privire blândă de miliţian silabisindu-şi numele, scrutezi nostalgic amintirea şi exclami: What the Hell was that?

tbc

… între Gogu şi Rimela n-au existat jurăminte de dragoste! Au considerat ei că vârsta şi experienţele anterioare sunt suficiente pentru a şti că jurămintele sunt invariabil reduse, după o perioadă de timp, la stadiul de simple cuvinte, goale, fără conţinut, valoare sau importanţă!

… Rimela nu era foarte romantică dar aprecia, cel puţin în perioada de entuziasm a relaţiei, prea-plinul de romantism care debordează din Gogu! Parafrazând înţelepciunea populară conform căreia femeia nu trebuie lovită nici măcar cu o floare (eventual dă cu scaunul, cu farfurii sau ce alte bunuri mobile au nefericita inspiraţie să fie prin preajmă) Gogu a considerat normal să o “lovească” pe numita Rimela cu momente memorabile de dragoste romantică… şi tomnatică dacă ne raportăm la vârsta celor doi!

… Gogu a recunoscut că după toată povestea asta are o singură certitudine! Nu este foarte convins de dragostea care ar fi trebuit să curgă dinspre Rimela, de câtă implicare reală sau cât de mult ar fi fost ea convinsă că în relaţia lor este loc şi pentru planuri de viitor… ştie însă sigur că dacă egoismul n-ar fi avut un nume atunci sigur ar fi luat numele ei! Bine, poate că nu era doar egoism… mai mult un spirit de conservare şi o disponibilitate, ridicată la nivel de artă, pentru confortul propriei persoane!

… Rimela îi tot repeta lu’ Gogu “într-o zi vei pleca!”… pentru ca în cele din urmă să plece ea, fără nici macar un cuvânt de rămas bun, iar Gogu să rămână mai debusolat decât vanghelie când a aflat că există o Gramatică a limbii române (care limbă română? întreabă el)!

… îmi este foarte evident faptul că neşansa lu’ Gogu a fost să se afle la timpul nepotrivit în locul nepotrivit… era perioada în care Rimela îşi căuta evadarea din cotidian… o perioadă în care n-ar fi stricat puţină distracţie! Pentru că în cele din urmă Gogu asta a fost… entertainment!

… Gogu admite că Rimela avea o privire care îl topea! Era privirea cu care îi spunea… stand by me!

… clip-ul e doar o relatare palidă!

… continui să cred că existenţa Rimelei s-a întâmplat doar în imaginaţia lu’ Gogu! Asta este foarte posibil din mai multe considerente…

First, Rimela era frumoasă! Şi asta e de la Gogu zicere! Aprecierea rămâne relativă. Gogu n-a putut să precizeze foarte clar ce fel de frumuseţe ar putea fi reprezentativă pentru Isolda lui efemeră… Am înţeles că n-ar fi fost foarte înaltă, calitate care trebuie remarcată având în vedere că esenţele se păstrează în “ambalaje” mici. Poate că n-ar fi fost ea foarte înaltă da’ avea picioare lungi… şi Gogu era atât de mândru că el descoperise asta încât ar fi jurat că meritul îi aparţine. Am mai reţinut părul superb, ochii calzi, buzele fierbinţi, mâinile catifelate, tălpile “pufoase” (asta nu ştiu ce înseamnă da’ mi-am notat să cer mai multe detalii de la Gogu)… a! mai avea Gogu câteva locuri pe care le admira în amintire, da’ nu-mi pot acorda libertatea să le relatez… ok! mă opresc doar asupra privirii cu accente “dilatate” şi definiţiei “the sky is not the limit” pe care Gogu a ţinut să o repete cu consecvenţă tot încercând să-mi descrie… posteriorul! Rimelei nu al lui!

Până la urmă eu îl cred pe Gogu, să zicem că era frumoasă… şi ce dacă? De parcă mai contează dacă de calcă un Q7 sau un Trabant?! Diferenţa  o face faptul că în cazul Trabantului scapi nevătămat din accident da’ mori de ruşine!

Second, Rimela era deşteaptă! Ei aici Gogu are dreptate! Poate aş avea de adăugat amendamentul că Rimela a rămas deşteaptă iar Gogu a devenit şi mai prost decât se prezenta anterior! Ceea ce în cazul lui trebuie consemnat ca fiind o performanţă! Gogu a declarat plin de entuziasm… “totul sau nimic”! Rimela l-a privit zâmbind (angelic gândea nefericitul, malefic s-a dovedit ulterior) şi i-a prezentat contraoferta … “băjetu’, nimic sau nimic”! Doar că Gogu era deja prea preocupat să-i ridice statuie Afroditei şi prea puţin dispus să observe evidenţele: pentru Rimela era o glumă să-l învărtă pe degeţele! De unde şi constatarea că tehnica şi experienţa sunt întodeauna net superioare forţei şi entuziasmului!

Diferenţa de nivel a IQ-ului celor doi este dată de faptul că după 15 luni de relaţie consumată sporadic Rimela are tot ce şi-ar putea dori vreodată iar Gogu are… la ce să se gândească!

Rimela era şi ea singură… la soţ! Cu care dealtfel a rămas după ce s-a vindecat de drag de Gogu! Este un alt motiv pentru care continui să cred că Gogu se autoflagelează pe altarul unei iubiri care n-a existat decât în imaginaţia lui prea drogată de romantism! Ce femeie îşi înşeală soţul de dragul unei aventuri fără perspective? Nu femeia ar trebui să fie cea care suferă şi care reclamă infidelitatea bărbatului? Nu femeia e cea care caută răspunsuri la “de ce urâm bărbaţii?”!!

După experienţa nefericitului Gogu cred că ştiu de ce urăsc femeile bărbaţii! De fapt nu-i urăsc decât pe cei romantici şi care iubesc Femeia! Într-o majoritate covârşitoare femeile iubesc bărbaţii dacă…

TBC

PS. Revin cu scene de romantism desuet! Prea dulce s-au întâlnit Gogu şi Rimela ca să nu-ţi fie greaţă după!

… adică nu-i corect să-mi las milioanele de cititori chinuiţi de dilemă existenţială pe care o traversează neinspiratul Gogu! Prezenţa dilemei este reclamată de imposibilitatea unui răspuns altfel decât evaziv la întrebarea “are femeia suflet“? Şi un răspuns de genul “Are! Cam cât două şiraguri de mărgele“. Din punctul meu de vedere Gogu e prost! Şi cum prostul nu are dubii, are doar certitudini, nu-mi este foarte clar cum de se zbate el în dileme existenţiale! Să fie sănătos!

Gogu era gol când povestea… cinstit vorbind şi aşa nu excela prin inteligenţă privirea lu’ Gogu, acum însă era mai răvăşită decât bursele americane!

Gogu era ”dezorientat” când tăcea… avea expresia unui miliţian lovit de Titanic pe linia de tramvai care traversează rondul de la Răzoare! Oripilat de câtă indisciplină pot manifesta unii în trafic!

Gogu era aşezat confortabil într-o oală cu melancolie! Înfipt adânc într-o depresie “sănătoasă” îşi descoperise aplecări filozofice… “Iubirea între doi oameni…este întâlnirea între două singurătăţi care se ocrotesc şi îşi ţin companie“! Asta nu-i de la Gogu… el a rămas doar cu jumătatea lui de singurătate!

În mod normal n-ar trebui să lovim în cei căzuţi şi cu atât mai mult în cei care iau contact cu asfaltul aruncaţi, de inconştienţa unor creiere “blonde”, din sferele celeste în care îşi savurau clipa de graţie… pe Gogu nu-l iert pentru că prea mi-a relevat slăbiciuni care l-au coborât la nivelul unui animal de companie… genul puppy, de care până şi copii se plictisesc repede! Să-ţi aşezi viaţa în palmele unei femei este mai mult decât atitudine sinucigaşă în esenţă pură… este acord de euthanasiere sentimentală semnat în alb!

… prin urmare, stătea Gogu admirându-şi inutilitatea existenţei cand dintr-un colt de intamplare îl inoportunează “Ispita“! Dumneaei, Rimela (nu foarte waterproof dar fara indoială loveproof!) nu mi-a fost foarte clar descrisă şi nici n-am insistat… până la urmă ce contează dacă are călăul mască sau chip de îngeraş? Esenţial rămâne rezultatul: Gogu şi-a pierdut capul! Bine el şi-a mai pierdut şi raţiunea, echilibrul, încrederea şi alte detalii existenţiale care fac deliciul amputării de către călăi ocazionali! Ăsta da hobby! “Ce faci în timpul liber? Mai nimic, amputez suflete!”

… Rimela nu vindea pantofi, ea căuta sandale! N-am înţeles foarte clar dacă era în căutarea unor sandale decupate sau găurite, legate pe picior în pânză sau piele, cert este că a “alunecat” direct în depozitul lu’ Gogu! În mod evident aşa a ajuns nefericitul Gogu să o întâlnească pe prea-fericita Rimela! When Harry met Sally , remix cu porumbei dâmboviţeni!

A fost o perioada plină de încântare, muzică, poezie, începutul plin de emoţii, fluturaşi şi alte “alea, alea… bla, bla, bla”… perioada în care “cererea s-a întâlnit cu oferta” şi când momentele de întâmplare erau transformate în coincidenţe care trebuiau să se întîmple doar pentru cei doi yin şi yang…

TBC

P.S. Acu’ pe bune, nu-i aşa că toate cuplurile au perioade de glorie şi mizerie? Ce-o fi atât de deprimant la povestea asta de-i Gogu atât de afectat? Ehe, are şi Gogu dreptatea lui!

Eu nu pot înţelege cum dispare cineva! Just like that! De parcă nici n-ar fi fost vreodată! Te trezeşti cum pur şi simplu toate cuvintele n-au fost decât simple exerciţii de retorică, antrenamente ale elocinţei în medii sentimentale, oratorie consumată inutil…

Dacă trecem împreună prin perioade mai mult sau mai puţin determinate de timp îmi este greu să înţeleg cum cineva se hotărăşte brusc să arunce în aer toate punţile! Vine o zi în care te trezeşti că toate mijloacele de comunicare inventate (şi care ne închipuim că pot aduce alături două persoane indiferent de distanţa fizică dintre ele) sunt insuficiente sau cel puţin lipsite de utilitate!

Cred că ar trebui nuanţat cumva conceptul de “să nu laşi nicio uşă deschisă” şi evitată formula radicală! Închisă uşa, încuiată, blindată, zidită şi apoi scoasă din program când restartezi nivelul! Nu pentru că ar afecta sănătatea celor din jur sau pentru că ar intra vreun inopinat pe ea ar trebui lăsată măcar posibilitatea să o mai poţi deschide… doar pentru că nu poţi arunca pur şi simplu perioade din viaţa ca şi cum n-ar fi existat!

Şi toate astea pentru ce? Construim cu migală, cu atenţie şi responsabilitate, cu lacrimi de fericire şi speranţe de mai plin, mai mult, mai bine… Pentru ca într-o zi să ştergem tot! DELETE! Pur şi simplu! Fără remuşcări, fără priviri peste umăr, cu nepăsare şi indiferenţă princiară pentru vasalii către care ne-am coborât privirea!

Cine, cand, cum face diferenţa dintre joc şi inconştienţă?!

Cred că fiecare poveste lasă o umbră de înţelepciune, măcar pentru experienţa care se adună după ce se vindecă rănile. Pentru că aşa se întâmplă, toate poveştile sfârşesc cioburi, nisip spălat de valuri inutile de nostalgie. În esenţă cu cât mai repede trece perioada de recuperare, cu atât mai devreme alunecă în uitare povestea!

Aproape involuntar, mai mult ca o pedeapsă pentru că mi-am permis o vizită inopinată şi inoportună, am fost promovat la rangul de confident absolut al unui prieten aflat într-o stare avansată de alterare psihică. Poate că nu suntem cei mai buni prieteni dar ne cunoaştem de ceva ani, suficienţi de mulţi cât să ne permitem incursiuni aproape indiscrete în problemele celuilalt. După câteva ore de aparente elucubraţii lipsite de corenţă, am reuşi să desprind imaginea unei persoane care e… fucked rău de tot!

To make a long story short – viaţa nu-i dispusă să se aşeze covor de mătase la picioarele noastre… de cele mai multe ori s-ar putea să fim surprinşi, pentru cât de bună este infrastructura rutiera a României în comparaţie cu hârtoapele prin care ne poartă viaţa! Prietenul meu, să zicem că-l cheamă Gogu (îmi place numele ăsta, ţi se rostogoleşte în gură), avea de toate: familie (de fapt era singur la nevastă) proprietăţi imobiliare, maşini, afaceri şi suficienţi amici cât să nu-şi plicitsească foarte tare week end-urile… zile aproape banale fără evadări spectaculoase!

Într-o seară de plictiseală profundă a cunoscut pe cineva (o femeie, că are omu’ orientări sănătoase)… şi s-au apucat ei, porumbeii, de o aventură!… Adică nu s-a exprimat Gogu chiar aşa, el fiind convins că ceea ce l-a lăsat pe el într-o depresie profundă, e doar neşansă şi final melodramatic şi nicicum aventură banală… cum se consumă sute în fiecare clipă!…

Gogu vinde pantofi! Ceva gen Al Bundy, varianta mioritică, cu deosebirea că el importă conduri pentru liniştea doamnelor de pe malul Dâmboviţei! Cât de liniştite rămân ele încălţate din “cizmă” e relativ şi greu de determinat, cert e că orientarea iniţială în afaceri s-a dovedit neinspirată pentru Gogu… să spunem doar că o intervenţie un_usual de plăcută, cel puţin în perioada de ardere intensă a poveştii, l-a lăsat… “desculţ” sentimental!

to be continued…

… somewhere, somebody, somehow… is waiting!

… dincolo de muzica si cuvinte ramane povestea!… prin muzica si cuvinte poate reusim sa pastram povestea la fel de curata pe cat am sperat tot timpul ca este!

… timpul trece şi ne ninge nostalgia curcubeului sub care ne sărutam speranţele!

… durerea şi lacrima ne îmbracă ziua în culori reci de melancolie!

… ”Houston, we’ve got a problem!”

… stop crying your heart out! don’t be scared, you’ll never change what’s been and gone!

Never say never! Never close the door! Never blow the bridge! I’ll be around!

eu nu făceam nimic!… eram adâncit într-o stare absolută de blazare, fără perspective spectaculoase, fără refulări, remuşcări, nostalgii sau speranţe… de fapt ceva speranţe cred că mai aveam… chiar dacă nu îndrăzneam să-i dau formă tot mă răcorea o umbră de aşteptare… îmi contemplam nepăsarea pe o insulă de resemnare relativă…

… nici nu era prea tristă insula mea… departe de paradis, păstram un echilibru rezonabil între frustrările provocate de visele cu aer iraţional şi realitatea monotonă a zilelor fără amintire… solitudine consumată discret printre interferenţe sociale inevitabile…

natura umana apreciază în ordine… ce nu are şi mai ales ce au alţii… asta o ştim de copii, când jucăriile altora erau mai frumoase ca ale noastre… ce e greu de obţinut şi mai ales ce e interzis… asta am aflat cu trecerea anilor pe măsură ce ne străduiam să dărâmăm tabu-urile… ce a pierdut şi mai ales ce au luat alţii… asta am aflat când din indiferenţă, comoditate, superficialitate sau egoism ne-am trezit singuri…

în general nu luptăm ca să păstrăm ci doar pentru că vrem să cucerim!… poate pentru că, paradoxal, e mai greu să păstrezi decât să cucereşti…asta daca vrem ceva profund si suntem diferiţi de ceilalţi aşa cum tot spuneam… altfel ne aruncăm cu capul înainte şi ne asumăm eşecul care va să vină după ce trec aburii…  pentru ca cel mai teama ne este ca totul sa nu fie decat fum şi abur… trecător de efemer ca să mă exprim printr-o licenţă pleonastică…

dragostea e altfel… mai profundă, mai intensă, mai… aproape cerebrală… nu ne poate surprinde pentru că înţelepciunea anilor ne-a învăţat cum sa o controlăm… se desfăşoară pe alte coordonate, mai aproape de matematică şi cât mai departe de poezie… mai raţională şi fără efuziuni juvenile… aproape că o împăturim cu grijă seara… să nu se şifoneze inutil pe timpul nopţii… o acceptăm în măsura în care e conştientă că priorităţile sunt altele…

… şi totuşi!

încrederea… rara avis printre noi… o prindem atât de greu şi zboară cu dezinvoltură alungată de primul nor… ne place atât de mult să culegem lauri de încredere… ne bucurăm în intimitate ştiind că nimeni nu poate evalua câtă încredere investim noi… atât cât să avem dreptul să-l chemăm pe pârât în instanţă… pe motiv de fraudă sentimentală!

încrederea… prăfuită de tornadele cu care ne învăluie începutul pasional, o descoperim, plini de surprindere, aşteptând resemnată să fie înşelată… pentru că… mai devreme sau mai târziu/ într-un fel sau altul… vom rosti cu lacrimi în glas “mi-ai înşelat încrederea!”… poate nu m-ai înşelat pe mine… dar mi-ai înşelat încrederea!

lacrima… … mă alungă către nopţi albe… cu scenarii în care dezastrul are forme din cele mai disperate… cu dimineţi în care solitudinea îmi covârşeşte disponibilitatea către aşteptare… cu promisiuni, alte file într-un serial cu mai multe episoade… e lacrima care mă sângerează de durere!

în rest toate sunt frumoase… există dragoste, o simţi în aer, uneori ai senzaţia că o atingi, alteori te oboseşte atâta copleşeală de dragoste… trebuie să existe că doar n-om fi ajuns până aici din ură… nu ne făcusem nimic până să ne întâlnim ca să ne urâm înainte de-a ne cunoaşte… ce-i drept puteam ajunge până aici just for fun dar tocmai pentru că (n-)a fost vorba de asta există şi încredere… foarte multă la nivel declarativ, mai ponderată când e să intuim perspectivele şi foarte atent gestionată când vine vorba despre viitor… care viitor se va întâmpla cu siguranţă împreună… nu avem nici timp nici dispoziţia necesară să ne gândim acum la asta dar va fi fără îndoială…  somehow, sometime…

… eu nu cobor din barcă!… aruncat peste bord voi fi înţeles inoportunitatea prezenţei!

Există “elemente umane” care consideră că a înşela în dragoste poate avea beneficii pentru liniştea unui cuplu, sau că poţi învăţa să respecţi partenerul, să-l apreciezi tocmai pentru că astfel cunoşti persoane care în fond au să-ţi ofere mai puţin decât ceea ce ştiai deja că există!

Majoritatea masculilor sunt atraşi de stimuli vizuali, de ambalaj, de perspectiva unei relaţii sau aventuri care să le confirme că mai sunt încă competitivi! Este foarte greu pentru unii barbaţi să-şi controleze dorinţele sexuale, instinctele primare sau impulsurile animalice! Atunci când o femeie îşi caută un partener este atentă şi la partea emoţională şi la calităţile intelectuale, preferând un tip statornic, comunicativ şi cu umor, şi de cele mai multe ori cu potenţă… financiară!

Am fost trădaţi! Am plâns, am suferit, am condamnat, am jurat răzbunare, iar în cele din urma am acceptat situaţia lăsând neîncheiate mai toate lucrurile grele si maliţioase pe care am promis că o să le facem. Am trădat la rândul nostru. Unii cu urme adânci de remuşcări şi umbre de regrete, alţii încercând să obţină iertarea partenerului înşelat şi să refacă ceea ce au distrus, iar alţii… senin, cu conştiinţa împacată că au reuşit să asigure inimii un minim de confort si fericire.

Toate trec! În cele din urmă rămânem singuri şi doar propria conştiinţă (atunci când există!) ne poate amenda obiectiv derapajele. Cuminte şi aşezată merituos pe piedestalul durerii ramâne doar certitudinea unui singur lucru: nu exista boala cu repercusiuni mai grave şi mai greu de vindecat decat trădarea. Şi foarte probabil nu există reactii mai imprevizibile sau sentimente mai crâncene şi contradictorii decat torentul înfuriat care îţi traversează inima şi creierul. Atâta timp cât oamenii vor fi alcătuiţi din bine şi rau, atâta timp cât viaţa va fi o zbatere de aripi şi un zbucium infinit pentru regăsirea fericirii pierdute, trădarea va fi probabil un subiect pe cât de vechi, pe atât de nou. Iar dezbaterile pe aceasta temă… mereu actuale.

Mulţi bărbaţi, chiar dacă îşi iubesc partenerele şi au partide de sex satisfacatoare acasă, nu s-ar da în lături de la o aventură, daca ştiu că nu are consecinţe şi nu află partenera oficială. Procentul de femei care admit că le place să-şi înşele partenerul, chiar dacă au o viaţă frumoasă acasă, este mai mic nu pentru că asta ar fi realitatea ci pentru că femeile au alte principii morale!!! Înşelatul hrăneşte ego-ul! Adevărul este că majoritatea femeilor s-ar bucura în secret de o aventură şi ar considera asta o recompensă tocmai pentru că nu sunt apreciate acasă, soţii nu sunt afectuoşi şi le ignoră.

Bărbaţii nu trădează mai mult  şi nici nu sunt mai mari escroci sentimentali decât sunt unele femei! Iar legenda conform căreia doar femeia este cea care suferă şi cea care trebuie să accepte, uneori cu resemnare, limitele sentimentale ale bărbatului, rămâne doar ceea ce este… legendă! Bărbatul este un escroc sexual tocmai pentru că femeia este o escroacă sentimentală!!

Poate că bărbatului îi este greu să-şi ţină pantalonii ridicaţi! Poate că femeii îi este la fel de greu să-şi ţină fusta altfel decât ridicată! Totuşi… un minim de decenţă sau cel puţin  o expresie a bunului simţ ar trebui să fie ca cei în cauză să nu mai invoce morala în nicio împrejurare. Să trăiască cu damnarea imposibilităţii de a sta cu capul sus, de a invoca principiile morale, de a putea ridica piatra…

Cine a trădat o dată va recidiva! Tocmai pentru că nu are imaginea diferenţei dintre morală, ca principiu esenţial al relaţiei, şi principii, ca fundament pentru ceea ce ar trebui să fie morala!