… nu ştiu dacă eram în căutarea unui căţeluş!… la ce-mi trebuia mie unul când aveam deja un Saint Bernard în curte?! adică aveam un dulău în regulă, dispus să mă ajute şi cu care mă jucam ori de câte ori aveam chef! probabil pentru că mă cam plictisisem de el şi dacă tot treceam zilnic pe lângă magazinul cu căţeluşi, am zis că dacă s-ar ivi unul să văd că ţine la mine… why not?!… pentru că nici n-aş fi luat aşa un câine la întâmplare.
… ei bine! până la urmă am găsit un căţeluş sau mai bine zis ne-am găsit cumva reciproc… esenţial este că am ne-am “simţit” aproape de la început… eu pentru că îmi completa petele albe din timpul liber (şi slavă Domnului aveam din belşug atunci) el pentru că se simţea bine lângă mine… îl adusese de curând o familie care cred că se plictisise de el!… good for me!
… primele luni au fost frumoase tare!… am avut surpriza să descopăr un căţeluş care mă completa şi cu care noţiunea de “compatibilitate chimică” nu mai era doar un concept abstract… unde mă duceam venea după mine (îmi făcea supriza să apară lângă mine chiar şi atunci când nu-l chemam), încerca să-mi aşeze un zâmbet pe faţă ori de câte ori mă vedea mai trist şi ce-mi plăcea cel mai mult, mă asculta cu o atenţie evidentă… mi-a plăcut mult, felul în care mă asculta… şi mai era ceva! exceptând faptul că din când în când mă mai împiedicam de el (da’ nu mă puteam supăra, că micuţul se gudura din dragoste) exact în momente în care mă grăbeam mai tare sau eram concentrat în altă parte, în rest am avut o relaţie foarte frumoasă… am putea spune că aveam deja o istorie comună şi amintiri suficiente cât să le povestim nostalgic peste ani…
… la un moment dat, am început să mă aglomerez… responsabilităţi noi şi complexe, timp mai puţin chiar pentru mine însumi, obligaţii sociale şi mai ales morale etc… ideea este că nu prea mai aveam timp să mă joc aşa de des cu căţeluşul ăsta relativ nou şi asta nu prea-i plăcea… până la urmă şi căţeluşii sunt precum copii, dacă îi alinţi de la început e greu să le explici mai târziu că nu mai ai acelaşi timp şi că responsabilităţile sunt altele… unde mai pui că sunt şi foarte posesivi!
Pentru început zilele lungi petrecute împreună s-au transformat în week-end-uri consumate în viteză… mai apoi şi astea s-au limitat la câteva ore în care eram mai concentrat să urmăresc ceasul decât să mă bucur de prezenţa lui… pentru ca în cele din urmă să treacă săptămâni în care să nu am timp pentru el…
… mi-a dat de înţeles că-şi pierde respectul de sine tolerând o situaţie în care este păstrat doar ca “manta de vreme rea” sau ca “entertainment“, de parcă i-aş fi impus eu vreodată ceva sau aş fi promis că el va deveni “pet-ul” oficial!!! este şi motivul pentru care nu înţeleg agitaţia asta permanentă şi reproşurile la adresa Saint Bernard-ul din curte… că am o relaţia normală, corectă, morală, cumva chiar mai bună decât înainte… că de ce-l ţin pe ăla în casă (ba uneori chiar în pat, lângă mine) şi că nu existe argumente sau perspective pentru o schimbare… că tot mai des programul nostru este comun şi că în mod evident Saint Bernard-ul, cu experienţa şi inteligenţa rafinate de atâţia ani petrecuţi împreună, ştie cum să controleze situaţia, mai ales că nici eu n-am dat de înţeles că mi-ar fi indiferent…
… sincer vorbind nu-l înţeleg deloc! de ce este nemulţumit? de ce ţine neapărat să se învârtă permanent în jurul meu? de ce să nu ne consumăm puţinele minute petrecute împreună la intensitate maximă şi să cădem în monotonie cotidiană? de ce aşteaptă să renunţ la Saint Bernard (pentru care între timp am construit şi o cuşcă foarte frumoasă în care se simte foarte bine) când ne leagă atâtea, pentru o perspectivă care are o singură certitudine: este în mod evident mult mai nesigură şi relativă decât situaţia actuală!?
… cred că s-a supărat puppy!… simt reproşuri în privirea umedă care întreabă tremurând “mă mai iubeşti?”… bleguţul! normal că-l iubesc! doar că e o alt fel de dragoste decât cea pentru Saint Bernard… şi puppy este foarte important pentru mine… n-aş vrea să sufere nici să mă părăsească… sper să ajungem la un compromis care să mi-l păstreze alături!… nu se ştie niciodată când se strică vremea!
a! am înţeles, din privirea lui evident, cum că are vaga senzaţie că-l manipulez!… aiurea! păi dacă el se gândeşte la aşa ceva, mai poate emite pretenţii că are încredere în mine?
