reflexii


Pe parcursul întregului ritual social pe care femela şi masculul sunt nevoiţi să-l parcurgă, din motive foarte diverse – împerecherea ca necesitate fiziologică, perpetuarea speciei, teama de singurătate, incapacitatea privind administrarea solitară a propriei vieţi etc – cel mai mult ne incită jocul în sine şi nu “conservarea reultatului”!… cum “dragostea eternă” e profundă pe cât de veşnică e plictiseală care rămâne după ce se ridică aburii… n-ar fi mai uşor să încercăm întâi o plictiseală sănătoasă?… şi când ne plictisim de plictiseală să ne îndrăgostim de drag de noi?…

Decât să alergăm după certitudini de dragoste, care vor coborî în banal toată povestea absolut mirobolantă (aiurea!) pe care am trăi-o jucându-ne de-a îndrăgosteala, mai bine să căutăm momentele de plictiseală absolută, certitudini de sastisire ancestrală la gândul că nu facem nimic să ne apropiem şi că ne este absolut indiferent ce face celălalt… să facem din lehamite şi anosteală stări de permanenţă pe care să le cultivăm cu atenţie în plen şi pe secţiuni… să simţim o lene orgasmică levitând prin atmosfera cenuşie a zilelor fără conţinut şi o indolenţă olimpiană curgând prin vene şi privire!

În general nu luptăm să păstrăm ci doar pentru că vrem să cucerim!… poate pentru că, paradoxal, e mai greu să păstrezi decât să cucereşti… animalul social apreciază în ordine… ce nu are şi mai ales ce au alţii… asta o ştim de copii, când jucăriile altora erau mai frumoase ca ale noastre şi cireşele vecinului mai bune decât cele din casă… ce e greu de obţinut şi mai ales ce e interzis… asta am aflat cu trecerea anilor pe măsură ce ne străduiam să dărâmăm tabu-urile şi ne revoltam anarhic şi permanent… ce a pierdut şi mai ales ce au luat alţii… asta am aflat când din indiferenţă, comoditate, superficialitate sau egoism ne-am trezit singuri… suspinând pe marginea unei amintiri sau după un sărut de care se bucură altul/ alta…

Prin urmare, indiferent cât de mult am nega, vei întâlni o zi în care-ai să priveşti indiferentă trandafirii, muzica, versurile, glumele, cărţile, nopţile, vinul, lumânările, sărutările, îmbrăţişările, dorul, incertitudinile… va veni o zi în care te vei obişnui cu ele şi ne vom acuza reciproc de lipsă de imaginaţie şi oboseală… o zi în care ne vom fi dorit să nu fi ars toate lemnele în prima iarnă!… brrr! ce frig de noi ne va fi atunci!… cum naiba de nu ne va fi trecut prin cap că anotimpurile revin cu consecvenţă pe cînd clipele noastre sunt ireversibile!?… ne vom uita răsfoind banalităţi în seri lungi şi monotone, fără aroma sau culoarea de anotimpuri care să ne răcorească flacăra… care flacără?… o palidă licărire în care vom sufla din obişnuinţă şi respect pentru celălalt!

… şi atunci n-ar fi mai uşor să începem cu sfârşitul?… din spirit de frondă, din indignare, refuz şi negare…! Poveştile de dragoste încep frumos şi se sfârşesc în lacrimi şi regrete tardive! Noi vom începe prin a ne cultiva zilnic remuşcări şi păreri de rău pentru lipsa de inspiraţiei a momentului de rătăcire în care am acceptat să ne întâlnim! Vom continua să ne căutăm zilnic supliciul momentelor de plicitseală comună… din pură aplecare spre masochism spiritual!… ne vom sătura de tăcere şi ne vom îmbăta cu lipsa cuvintelor… iar când vom reuşi creionarea unei fraze trebuie să avem grijă ca singura dovadă de dragoste să fie sarcasmul!

… poate dacă încercăm să trăim o dragoste upside down……!!!

… aşa că nu ezita, nu-ţi fie teamă, nu te acoperi de timiditate… exprimă-te!… plictiseşte-mă de tine!!

… dacă stau şi evaluez obiectiv asta este abordarea optimistă a lui Beigbeder! În fapt dragostea nu durează nici măcar atât!

… la început suntem atât de entuziasmaţi, de asemănările care ne atrag şi deosebirile care ne apropie, încât am putea jura că suntem destinaţi unul altuia. În realitate deseori o şi facem! Jurăm că fluturii care ne răscolesc liniştea nopţii sunt de sorginte celestă… că există o singură fiinţă în măsură să ne completeze jumătatea de sferă… că în mod cert fiinţa respectivă doar ce-am descoperit-o… şi o vom ţine de mână… lifetime!

… urmează perioada sublimă… în care ne căutăm cu înfrigurare! Toate mijloacele de comunicare (telefon, mess, mail, SMS, focuri pe dealuri, porumbei călători, telepatie, SG1…) sunt insuficiente şi deplângem limitele imaginaţiei umane în materie de transfer de “informaţii”!… desfăşurăm ritualul social al împerecherii cu convingere şi încredere!…  suntem destinaţi unul altuia şi nimic nu ne poate clătina certitudinea că noi “suntem altfel”… suntem “excepţia”!

… avem răbdare să treacă un an? Puţin probabil! Suntem atât de preocupaţi să ne vindecăm de dragoste încât ne căsătorim! Am spus şi mă repet, nu există antidot mai eficient pentru dragoste decât căsătoria! Dintr-o inconştienţă aproape criminală nu realizăm că ce iubim mai mult în dragoste este tocmai incertitudinea! Să nu ai siguranţa că cel/ cea de care se leagă speranţele tale de fericire “eternă” s-ar putea să nu mai fie mâine lângă tine, alimentează inconştient starea de imponderablitate…

… primele luni după căsătorie sunt mai mult un concediu prelungit pe care ni-l acordăm pentru a ne odihni nopţile lungi de aşteptare anterioare transformării frământărilor în certitudine! Pentru că, nu-i aşa, dacă tot ne-am căsătorit e ca şi cum ne-am aparţine unul altuia fără rezerve dar şi fără eforturi suplimentare! Este momentul în care… we take love for granted!

… Urmează o perioadă în care considerăm că… “un copil ar salva căsnicia”! Am reţinut un dialog: EA: how’s life? / EL: needs improvements! / EA: ştiu ce-ţi trebuie! / EL: ce? / EA: un copil!… e mai mult o perioadă a remuşcărilor… aproape că ne-am obligat moral faţă de o persoană şi ne este teamă să recunoaştem că nopţile în are ne topeam de dor erau mai frumoase decât cele în care ne “împroşcăm” cu plictiseală! Da’ dacă tot am făcut pasul către “normalitatea” socială, hai să rezolvăm şi perpetuarea speciei!

… după care căutăm evadarea! ne refugiem la umbra lui “eu îmi respect familia!”… adică sunt dispus/ă, sunt chiar disperat/ă, să simt iaraşi fluturii… dar “îmi respect familia”!… respecţi pe naiba să te ia!… oare nu ţi-a spus nimeni că e mult mai greu să păstrezi ce ai cucerit decât cucerirea în sine?

aiurea! În fapt căsnicia e doar o umbrelă socială! În spatele ei ne ascundem incapacitatea de a reuşi să păstrăm pe cineva de bunăvoie mai mult decât perioada unui ciclu complet al anotimpurilor! Pe bune, unde naiba a văzut Beigbeder o dragoste să dureze 3 ani?

… and I mean every word!

Cât de greu ne este să recunoaştem că am greşit? “Îmi pare rău!” rămâne greu de rostit!

Sunt foarte multe situaţiile în care evităm să ne recunoaştem greşelile şi sunt convins că întotdeauna vom găsi argumente care să ne susţină punctul de vedere, chiar şi în momente în care ne aflăm în mod evident în eroare. Nu ne cerem scuze din orgoliu, pentru că le considerăm un semn de slăbiciune, pentru că celălalt îşi cere chiar mai rar scuze, pentru că… Iar în momentele de mare amabilitate reuşim să formulăm scuzele în cuvinte, tonalităţi sau gesturi care să sublinieze cât mai evident că acele scuze sunt mai mult o favoare şi nu convingerea noastră că am greşit sau n-am avut dreptate!

Ex.1 – “Îmi pare rău! E bine?” Adică să fie bine ce? Că ti-ai cerut scuze şi le arunci de parcă te-ar frige?! Ei bine, nu-i bine! Scuzele nu trebuie să sune de parcă cel care le primeşte e acuzatul.

Ex.2 – “Îmi pare rău că te-Ai supărat!” mă umple de respect dacă e transmis sec. De ce nu ne străduim să rostim “îmi pare rău!”, simplu şi fără să-l introducem în propoziţie şi pe celălalt? Pentru ca cel supărat să recepteze foarte clar mutualitatea situaţiei! Faptul că este supărat ar trebui să-l facă să se simtă cumva şi el vinovat pentru întreaga situaţie! Sfânta şi româneasca lipsă de responsabilitate!

Ex.3 – “Îmi pare rău, dar…” adică hai să te gratulez cu regretele mele! Este formularea care îmi acord libertatea de a sublinia că au existat circumstanţe atenuante sau că vina este cumva împărţită (situaţie în care scuzele sunt inutile şi lovite de nulitate!).

Scuzele ar trebui să fie cât mai simple. La fel cum “merci frumos” e grobian şi scuzele ascunse în zeci de cuvinte sunt lipsite de bun simţ! Este foarte greu pentru cei mai mulţi dintre oameni să simtă cu adevărat păreri de rău. (Cele care ne includ pe noi înşine nu se contorizează!). Este foarte tentant să ne declarăm “I’m never going to say sorry, never, ever!”, dar cei care niciodată nu-şi vor cere scuze vor sfârşi prin a rămâne singuri, aici şi “dincolo”! “Cine isi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le marturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare”(hai c-am citat şi din Biblie!).

Houston, Iartă-mă!

încrederea… rara avis printre noi… o prindem atât de greu şi zboară cu dezinvoltură alungată de primul nor… ne place atât de mult să culegem lauri de încredere… ne bucurăm în intimitate ştiind că nimeni nu poate evalua câtă încredere investim noi… atât cât să avem dreptul să-l chemăm pe pârât în instanţă… pe motiv de fraudă sentimentală!

încrederea… prăfuită de tornadele cu care ne învăluie începutul pasional, o descoperim, plini de surprindere, aşteptând resemnată să fie înşelată… pentru că… mai devreme sau mai târziu/ într-un fel sau altul… vom rosti cu lacrimi în glas “mi-ai înşelat încrederea!”… poate nu m-ai înşelat pe mine… dar mi-ai înşelat încrederea!

atunci când voi fi nevoit să reproduc în scuze inutile cuvintele lui Segal… voi fi fost plecat de mult!… până atunci nu-mi pare rău pentru nicio secundă…

şi totuşi… IARTĂ-MĂ!

reiterez fiecare cuvânt!

Eu nu pot înţelege cum dispare cineva! Just like that! De parcă nici n-ar fi fost vreodată! Te trezeşti cum pur şi simplu toate cuvintele n-au fost decât simple exerciţii de retorică, antrenamente ale elocinţei în medii sentimentale, oratorie consumată inutil…

Dacă trecem împreună prin perioade mai mult sau mai puţin determinate de timp îmi este greu să înţeleg cum cineva se hotărăşte brusc să arunce în aer toate punţile! Vine o zi în care te trezeşti că toate mijloacele de comunicare inventate (şi care ne închipuim că pot aduce alături două persoane indiferent de distanţa fizică dintre ele) sunt insuficiente sau cel puţin lipsite de utilitate!

Cred că ar trebui nuanţat cumva conceptul de “să nu laşi nicio uşă deschisă” şi evitată formula radicală! Închisă uşa, încuiată, blindată, zidită şi apoi scoasă din program când restartezi nivelul! Nu pentru că ar afecta sănătatea celor din jur sau pentru că ar intra vreun inopinat pe ea ar trebui lăsată măcar posibilitatea să o mai poţi deschide… doar pentru că nu poţi arunca pur şi simplu perioade din viaţa ca şi cum n-ar fi existat!

Şi toate astea pentru ce? Construim cu migală, cu atenţie şi responsabilitate, cu lacrimi de fericire şi speranţe de mai plin, mai mult, mai bine… Pentru ca într-o zi să ştergem tot! DELETE! Pur şi simplu! Fără remuşcări, fără priviri peste umăr, cu nepăsare şi indiferenţă princiară pentru vasalii către care ne-am coborât privirea!

Cine, cand, cum face diferenţa dintre joc şi inconştienţă?!

… somewhere, somebody, somehow… is waiting!

… dincolo de muzica si cuvinte ramane povestea!… prin muzica si cuvinte poate reusim sa pastram povestea la fel de curata pe cat am sperat tot timpul ca este!

… timpul trece şi ne ninge nostalgia curcubeului sub care ne sărutam speranţele!

… durerea şi lacrima ne îmbracă ziua în culori reci de melancolie!

… ”Houston, we’ve got a problem!”

… stop crying your heart out! don’t be scared, you’ll never change what’s been and gone!

Never say never! Never close the door! Never blow the bridge! I’ll be around!

eu nu făceam nimic!… eram adâncit într-o stare absolută de blazare, fără perspective spectaculoase, fără refulări, remuşcări, nostalgii sau speranţe… de fapt ceva speranţe cred că mai aveam… chiar dacă nu îndrăzneam să-i dau formă tot mă răcorea o umbră de aşteptare… îmi contemplam nepăsarea pe o insulă de resemnare relativă…

… nici nu era prea tristă insula mea… departe de paradis, păstram un echilibru rezonabil între frustrările provocate de visele cu aer iraţional şi realitatea monotonă a zilelor fără amintire… solitudine consumată discret printre interferenţe sociale inevitabile…

natura umana apreciază în ordine… ce nu are şi mai ales ce au alţii… asta o ştim de copii, când jucăriile altora erau mai frumoase ca ale noastre… ce e greu de obţinut şi mai ales ce e interzis… asta am aflat cu trecerea anilor pe măsură ce ne străduiam să dărâmăm tabu-urile… ce a pierdut şi mai ales ce au luat alţii… asta am aflat când din indiferenţă, comoditate, superficialitate sau egoism ne-am trezit singuri…

în general nu luptăm ca să păstrăm ci doar pentru că vrem să cucerim!… poate pentru că, paradoxal, e mai greu să păstrezi decât să cucereşti…asta daca vrem ceva profund si suntem diferiţi de ceilalţi aşa cum tot spuneam… altfel ne aruncăm cu capul înainte şi ne asumăm eşecul care va să vină după ce trec aburii…  pentru ca cel mai teama ne este ca totul sa nu fie decat fum şi abur… trecător de efemer ca să mă exprim printr-o licenţă pleonastică…

dragostea e altfel… mai profundă, mai intensă, mai… aproape cerebrală… nu ne poate surprinde pentru că înţelepciunea anilor ne-a învăţat cum sa o controlăm… se desfăşoară pe alte coordonate, mai aproape de matematică şi cât mai departe de poezie… mai raţională şi fără efuziuni juvenile… aproape că o împăturim cu grijă seara… să nu se şifoneze inutil pe timpul nopţii… o acceptăm în măsura în care e conştientă că priorităţile sunt altele…

… şi totuşi!

încrederea… rara avis printre noi… o prindem atât de greu şi zboară cu dezinvoltură alungată de primul nor… ne place atât de mult să culegem lauri de încredere… ne bucurăm în intimitate ştiind că nimeni nu poate evalua câtă încredere investim noi… atât cât să avem dreptul să-l chemăm pe pârât în instanţă… pe motiv de fraudă sentimentală!

încrederea… prăfuită de tornadele cu care ne învăluie începutul pasional, o descoperim, plini de surprindere, aşteptând resemnată să fie înşelată… pentru că… mai devreme sau mai târziu/ într-un fel sau altul… vom rosti cu lacrimi în glas “mi-ai înşelat încrederea!”… poate nu m-ai înşelat pe mine… dar mi-ai înşelat încrederea!

lacrima… … mă alungă către nopţi albe… cu scenarii în care dezastrul are forme din cele mai disperate… cu dimineţi în care solitudinea îmi covârşeşte disponibilitatea către aşteptare… cu promisiuni, alte file într-un serial cu mai multe episoade… e lacrima care mă sângerează de durere!

în rest toate sunt frumoase… există dragoste, o simţi în aer, uneori ai senzaţia că o atingi, alteori te oboseşte atâta copleşeală de dragoste… trebuie să existe că doar n-om fi ajuns până aici din ură… nu ne făcusem nimic până să ne întâlnim ca să ne urâm înainte de-a ne cunoaşte… ce-i drept puteam ajunge până aici just for fun dar tocmai pentru că (n-)a fost vorba de asta există şi încredere… foarte multă la nivel declarativ, mai ponderată când e să intuim perspectivele şi foarte atent gestionată când vine vorba despre viitor… care viitor se va întâmpla cu siguranţă împreună… nu avem nici timp nici dispoziţia necesară să ne gândim acum la asta dar va fi fără îndoială…  somehow, sometime…

… eu nu cobor din barcă!… aruncat peste bord voi fi înţeles inoportunitatea prezenţei!

… m-aş opri putin asupra minciunii… mai bine zis asupra unor forme de modelare a adevărului care salvează, măcar pentru noi înşine, aparenţa că nu minţim şi că rămânem credincioşi adevărului!

… mai întâi avem distorsionarea adevărului!… pentru că şi adevărul ăsta, e el unul singur dar are nuanţe (de cele mai multe ori nuanţe de gri, la fel ca dragostea) şi nu putem avea pretenţia să fie totul chiar atât de simplu… este adevărat că distorsionarea asta nu-i chiar o minciună, ci o considerăm doar o ajustare circumstanţială a realităţii… uneori este atât de complicat încât considerăm că-i mai simplu… să complicăm şi mai tare!… moment în care relevăm un adevăr bine… modelat!

… sunt adevăruri pe care nu le putem rosti… din felurite motive… de teamă sau lipsă de curaj, din nehotărâre sau comoditate, poate chiar de milă pentru suferinţa care ar provoca-o… şi atunci evităm să le formulăm!… nu minţim, decât în măsura în care adevărul oricum a trecut prin fază de la punctul anterior… din punct de vedere moral (şi cum ce-i moral ne preocupă cel mai mult!) evităm minciuna, evităm adevărul, evităm deznodământul… îi lăsăm pe ceilalţi să înţeleagă realitatea (dacă-i duce capul sau dacă sunt pregătiţi să o accepte) şi ne conservăm echilibrul propriu…

… în cele din urmă, cum adevăr absolut nu există, este normal ca nici minciună imorală să nu existe… există doar realitatea relevată în culori care să ne păstreze liniştea!

… exemplul 1: dacă am informaţii certe că un eveniment se va petrece şi există o persoană interesată de eveniment, dar care aflând s-ar putea să nu se simtă foarte bine… dacă nu-i spun înseamnă că am minţit? … normal că nu! dacă-i spun cu câteva minute înainte de eveniment şi mai reclam şi imposibilitatea alternativei asta ar fi o minciună? evident că nu! doar concurs de împrejurări care ne-a luat prin surprindere!

… exemplul 2: dacă evit să comunic o stare de fapt, o situaţie care există fără echivoc, o realitate indubitabilă… înseamnă că am minţit? … poate am omis prezentarea plenară a faptelor, dar n-am rostit nicio minciună… poate că am transmis doar partea de adevăr care convine, dar n-am formulat nicio minciună!… diferenţa dintre adevăr şi minciună este dată de unghiul din care privim situaţia!

… ar mai fi ceva… de ce minciuna e de genul feminin iar adevărul e neutru?… şi mai ales, de ce adevărul are plural? q.e.d.