Protected: Cum Dorina și Nelu au poluat Costelu’

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Posted in facts of life | Enter your password to view comments.

Protected: Dacian Dragnea, Alina Cioloș și Klaus Blaga

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Posted in facts of life | Enter your password to view comments.

Spiritul olimpic la români

Colectarea debitelor restante rămâne, dincolo de aspectele strict legale, plină de subiectivism și pasiune. Creditorul este cel care, de cele mai multe ori, se regăsește frustrat de imposibilitatea sau, în cel mai bun caz, supliciu prin care trebuie să treacă pentru a-și recupera creanțele. Debitorul este, mai mereu, doar sursa angoaselor creditorului. Prezumția de nevinovăție funcționează, în astfel de situații, cel puțin selectiv. Sau dacă ai noroc. Altfel, aproape întotdeauna, debitorul este cel care trebuie să dovedească dacă ocreanță este sau nu, cumulativ, certa, lichidă și exigibilă. Cu o consecvență demnă de o cauză mai bună, debitorul mai întâi plătește (deseori de câteva ori nivelul inițial al debitului) și abia apoi, încet și meticulos, primește voie să se apere.

În ultima perioadă s-a dezvoltat (formal, instituțional și mai ales financiar) o castă, departe de a fi nouă, dar evident perfecționată cunoscută sub sintagma de “executorul judecătoresc”.  Pentru majoritatea, mai puțin instruită și cu teamă de tot ceea ce înseamnă aspectul coercitiv al legii, acel “judecătoresc” din coadă este sinonim unei Instanțe și garanția aparteneței la puterea judecătorească. În realitatea executorii aparțin de puterea executivă, în subordinea Ministerului Justiției, având la fel de multe drepturi de a hotărî pricini pe cât are felcerul satului.

În România (fără a avea exclusivitate) sunt câteva caste pe cât de exclusiviste pe atât de strâns legate între ele. Notarii, avocații, judecătorii, procurorii și, cu voia dumneavoastră, executorii, sunt grupurile pentru care imaginea perfectă, de pe blazonul comun, trebuie să fie cercurile olimpice. Cine a inventat simbolul olimpic a avut în vedere și perspectiva către care se îndreaptă justiția (cu toate brațele ei) în România, altfel prea mare coincidență. Inițial tot ceea ce ținea de spiritul olimpic se reducea la alte cinci cercuri, dimensiunile (interactivă, preventivă, coercitivă, punitivă și educativă) unui sistem care să asigure echilibrul cetății. Acum cele cinci sunt doar patru, din care Statul susține deplin trei: aspectul coercitiv și cel punitiv.

Din când în când, sporadic și inutil, cei cinci olimpici, prezentați anterior, se ocupă de soluționarea conflictelor sau neînțelegerilor dintre cetățeni. De cele mai multe ori, însă, obiectul admirației lor este conflictul dintre cetățean și Statul care le oferă justițiabililor venituri sigure și la limitata salariului mediu… din Norvegia. În ce-i privește pe notari și avocați este evident că propria muncă și onorariile “modeste” sunt sursa veniturilor “rezonabile”. Statul doar a fost mărinimos cu plafoane generoase, că doar parte din bani tot în Marele Buget se întorc și tot contribuabilul ordinar le plătește. Același Stat a fost apoi darnic cu procurorii și judecătorii. O privire simplă peste declarațiile de avere, altfel publice, ne oferă suprize plăcute, cu venituri lunare de peste 4000. Euro, nu lei (nici ron).

Evident, pentru că trebuie păstrat un echilibru, nu au fost uitați nici executorii judecătorești. Prin urmare, întreaga legislație nu doar le asigură o bunăstare emoționantă (rareori inaccesibilă cetățeanului ordinar), dar îi și exonerează de responsabilități mai rotund decât o asigurare de malpraxis.

Noi, românii, ne-am simțit mai confortabil cu denumirea de Domn. Un fel de monarhie originală în care nu știu dacă boierii erau și gentlemen, dar Domnul trebuie să fi fost.   Majoritatea secolelor ne-am raportat la voia sau mâna Domnului. Spiritual sau comunitar. În trecut portăreii erau mâna Domnului. Acum executorii sunt. Iar Domnul e Statul. (Ei, în ce-l privește pe Stat în mod sigur nu-l suspectez ca fiind gentleman!)

Ceea ce fac acești portărei moderni în anumite spețe și modul în care celelalte “patru cercuri” apără spiritul olimpic, în articolul următor.

Posted in democratia tribala | Leave a comment

Go Gentle

Posted in facts of life | 1 Comment

Resurgam

Life is about the journey!

Posted in facts of life | Leave a comment

Calm after the storm

Alt ritm, mai stimulativ, aproape senzual! Alt text, cuvinte puține, dar inspirat alese, aproape melancolic! Alte voci, una joasă și aproape egală, alta înaltă și aproape perfectă!

Și totuși doar locul doi! Cred că este puțin depășit conceptul de “primul loc” sau “The Winner“!

I still think of you… sometimes! and when I do I usually miss you!

Posted in facts of life | Leave a comment

Just Drifters

Posted in facts of life | Leave a comment

H… from hard… to say more…

Posted in facts of life | Leave a comment

În rest sunt calm

Pe mine nu mă enervează Minciuna. Nici nu parafrazez cu “iubesc minciuna, dar îi urăsc pe mincinoși”. Pur și simplu sunt perfect convins că toți, dar absolut toți, mințim. Cel mai mare mincinos este cel care se afirmă, cu disperare, cavaler neobosit al adevărului și clamează cu încăpățânarea prostului: “eu nu mint niciodată”! Pe naiba!

Mă enervează în schimb, până la sufocare, cei care…

… îmi insultă inteligența! Dacă minciuna și mincinoșii le accept drept ingrediente (aproape) firești, nu la fel mă manifest când cei din urmă încearcă să-mi testeze bruma de neuroni. Acum, n-oi fi eu chiar un geniu, dar nici prost incurabil nu mă recunosc. Am momentele mele, în care trebuie să mă accept de o prostie rară, în care mă las manipulat și accept compromisuri incomode, dar mi-ar plăcea ca măcar cei cu care interferez mai des să nu le considere ca stare de permanență. Știu că este greu, probabil pentru că după ce ajunge să mă cunoască cineva suficient de bine se lămurește cât de prost sunt. Doar eu, evident din cauză de subiectivism firesc, nu-mi dau seama.  Atât de prost încât pot fi mințit cu ușurință și atât de dobitoc încât ulterior tot eu îmi cer scuze că am îndrăznit să tulbur armonia interioară a celui/ celei (mai ales) care îmi vinde fiere drept substitut de miere.

… vorbesc mult și (de cele mai multe ori) prost! Conversațiile spumoase și pline de farmec, asezonate cu replici inteligente și momente de inspirație, sunt atât de rare și atât de puțini reușesc să facă asta cu naturalețe încât e firesc să ne încerce frustrări când le vedem doar în filme. Păi da, că de aia scenaristul ală e pe generic, iar noi, ăștia mai puțin dotați intelectual, ne roadem unghiile de obidă. Pot să accept că majoritatea schimburilor de cuvinte dintre oameni se limitează la un vocabular sub 2000 de cuvinte și câteva zeci de clișee! Pot să accept lipsa alternativelor într-o societate în care valorile sunt profund răsturnate, dar dacă nu ai nimic interesant de spus, mai bine taci. Pur și simplu. Toate, dar absolut toate, femeile din viața mea au pierdut pentru că au vorbit prea mult. Dacă eu nu întreb înseamă că nu vreau să știu sau că nu e relevant.

…  mănâncă atunci când vorbesc! În mod special cei care fac asta atunci când vorbesc la telefon. Cred că nu există dovadă de proastă creștere mai plenară decât să vorbești cu gura plină. Ce expresie mai rotundă a mârlăniei poate închipui cineva decât să-ți mesteci covrigul în timp ce vorbești la telefon? Dialoguri, la telefon, de genul –“Mănânci?” / “Am băgat un covrig/ biscuit în gură, că n-am avut timp până acum!” am avut dureros de multe. Unele chiar cu persoane după care mă topeam. De dor și jale.  Probabil pentru că îmi “blura” dragostea imaginea de ansamblu nu realizam că eram, de fapt, doar pauza de gustare. În același capitol intră și momentele când cineva pune de șapte ori întrebarea exasperat de faptul că nu-i răspund. Poți să faci atac cerebral, nu-ți răspund cu gura plină. Cu o singură excepție.

… folosesc violența! De orice natură. Cum cea fizică ține mai mult de manifestări la limita dintre maimuță și neanderthal, mă refer la cea verbală în mod special. N-am înțeles mecanismul prin care o persoană ajunge la concluzia că urletele, țipetele, limbajul licențios, vulgarul din exprimare și atitudinea ofensivă pot produce altceva decât furtună și marasm într-o relație. Orice fel de relație. Am realizat, e drept după foarte mulți ani, că sunt incapabil să mă opun unei atitudini triviale și agresive. Nu știu sau nu pot să reacționez. Mă blochez și prefer să ies cât mai repede din confruntare. În general disputele violente se termină în cuvinte grele, părțile își aruncă vinovății ancestrale și atmosfera se contaminează cu straturi groase de frustrare și ostilitate. Să încerci scuze, postbellum, că doar nici n-ai vrut să spui ce tocmai ți-a ieșit pe gură, că nici măcar nu crezi ce-ai spus, că erai nervos sau că doar piticuții de pe creier sunt vinovați de ieșirea ta reprobabilă nu face decât să așeze plasturi peste o rană încă sângerând.

… răspândesc odoruri pestilențiale! Unii dintre ei pentru că sunt teribil de certați cu apa și iremediabil în conflict cu săpunul, alții pentru că sunt înspăimântați de perspectiva e-urilor din pasta de dinți și cei mai mulți pentru că sunt pur și simplu nesimțiți! Distinsa “doamnă” care ar trebui să treacă zilnic prin birou, cu mătura, mopul etc, mi-a lăsat, luni, o senzație de sconcs în putrefacție că a trebuit să mă declar bolnav și să plec acasă încă înainte de amiază. Abia ieri am reușit să respir normal. Ghinion teribil! A intrat un coleg să-mi povestească ce fericit se află că pleacă de astăzi în concediu. A ținut să-și exprime recunoștința pentru că-i aprobasem (de parcă aveam de ales) de la mai puțin de un metru. Suficient cât să mă întreb dacă pe oamenii ăștia îi sărută cineva! Probabil, că e însurat și intră în fișa postului. Mare minune cum de nu-i face nevasta hepatită! În egală măsură și în același registru mă sufocă cei care se apropie la mai puțin de un metru de mine. Dacă nu vrei să mă iei în brațe (și nu văd de ce ai face asta) ce cauți să-mi sufli în față când aud și de la o distanță rezonabilă?

Mă mai enervează și ipocrizia celor care evaluează cu unități de măsură diferite situații similare. În urmă cu ceva timp aveam un șef care avea o soție foarte frumoasă.  Atât de frumoasă încât trebuie să fi făcut obiectul fanteziilor virtuale ale multora dintre colegii noștri. Nici nu știu dacă să-mi fie rușine că m-am numărat printre ei. Probabil. În fine, respectivul trebuie să se fi plictisit cumva pentru că se aruncase într-o relație cu soția (mult mai tânără) a altui coleg. Care coleg a răbdat cu un stoicism vecin cu prostia situația o perioadă relativ lungă de timp. După care a intrat și el într-o relație destul de intimă cu o colegă. Noi, cei care priveam de pe margine, am crezut că în sfârșit toată lumea e fericită. Nope! Scandalul cel mare, tărăboiul care a făcut deliciul urbei, l-a pornit tânăra care vreme de câțiva ani își înșelase soțul cu consecvență și pasiune.  Că dacă făcea ea era cumva pardonabil, dar să facă și soțul deja era de porc!

Până la urmă cred că mă enervează și minciuna! Doar pentru că nu-mi amintesc nici măcar o singură situație în care adevărul să fi produs o reacție reprobabilă din partea mea. Și atunci de ce să mă mintă cineva?

Posted in facts of life | 1 Comment

Antena 3

film_antena_3_inventia_minciuniiDacă Antena 3 ar fi considerat un Discovery politic m-aș umple de admirație față de turma care își slugărește zilnic stăpânul. De fapt, Antena 3 este doar numele sub care “canalul” se inoportunează în casele noastre. Anti-Băsescu TV este denumirea corectă și singura politică editorială a “canalului”. Nici nu-i mai interesează altceva pe distinșii moderatori și invitați. România întreagă respiră și trăiește doar pentru ura pe care ar trebui să o vărsăm peste Băsescu. Universul se răscolește zilnic întru tragerea pe roată a Băsescului. Până nu se întâmplă și iarba de crește e o insultă!

Nu mă (mai) interesează Băsescu! În câteva luni el și perioada în care ne-a umplut de disperare și minciună vor fi doar tristă amintire. Cum îl va aminti istoria pe Băsescu ține mai mult de afinitățile elective ale celui care va scrie respectiva pagină. Pentru mine a fost o speranță care în cele din urmă s-a transformat într-un coșmar. Am scris mult și în cuvinte suficient de grele despre Băsescu așa că îmi permit să nu-mi mai pese despre el acum. L-am urât la un nivel pe care doar Ponta a reușit să-l depășească!

voiculescuÎnțeleg disperarea cu care “cetățeanul Voiculescu Dan” își asmute slugile întru manipularea maselor. Nimeni nu cred să se simtă foarte confortabil la gândul că cinci ani de detenție vor face curând obiectul unei sentințe definitive. Până la urmă să nu uităm că acest îngeraș al mediului de afaceri, media și politic are deja o condamnare cu executare. Neprihănitul își exercită acum doar căile de atac ale hotărârii unei instanțe.

Ideea e simplă. Hai să facem cât mai mult iureș și să transmitem cât mai vocal mesajul că “cetățeanul Voiculescu Dan” este victima unei răzbunări, un alt abuz al sistemului băsist. Un linșaj ordinar împotriva unui cetățean de o moralitate absolută, fără pată, un stâlp al renașterii României. În egală măsură hai să ne concentrăm eforturile pentru ca eminentul
mama-voiculeasca-and-pontaVictor Viorel Ponta să fie următorul președinte al României. În cel mai rău caz, dacă este condamnat, avem de partea noastră opinia publică atunci când VV Ponta îl va grația. Inutil efort. Ponta va fi următorul președinte! Când a avut România un președinte care să O merite? De la Ceaușescu la vale trebuie să mergem din rău în mai prost!

badea-voiculescu-gadea-ursuDe câteva zile urmăresc plin de interes (aiurea) Antena 3. Poate sunt foarte greu de cap și limitat intelectual, dar de ce este subiect de interes național arestarea lui Mircea Băsescu? De ce NU văd dezbateri despre Guvern, despre CAS, despre taxe și impozite, despre infrastructură, despre educație sau sănătate? Nu sunt naiv, știu că Antena 3 nu critică Guvernul și mai ales nu poate decât să-l pupe-n dos pe Ponta, dar de ce să-l pupi în dos pe Băsescu e reprobabil iar când o faci pentru Victoraș și Voiculescu e în regulă?

Ponta e un Băsescu mai tânăr, mai nesimțit și mult mai rău! România sub Ponta va reabilita perioada Băsescu și ne va produce nostalgie după guvernarea Năstase. Ponta este un arivist teribil, un mediocru ros de ambiție, invidie și egoism, un escroc pe care nu-l recomandă nicio calitate și pentru care lipsa de morală este la fel de evidentă pe cât cea de caracter. Și totuși, ce-i face fundul atât de delicios pentru Mihai Gâdea și Radu Tudor? Pentru Ciutacu știu. S-a obișnuit cu gustul de foarte multă vreme!

downloadVoiculescu este un securist transformat în mafiot! A furat și distrus tot ce i-a stat în cale pentru prosperitatea personală și a familiei (probabil). De la Ceaușescu până la Băsescu, indiferent de guvernare sau organizare statală, a folosit sistemul și slabiciunile lui exclusiv în interes propriu. Între timp se erijează în promotor al valorilor naționale. Cei doi “Mondiali”, Bercea și Nelson, sunt mostre de cultură pe care le revarsă, din Antene, valuri peste țără! Altfel, Mircea Badea îi apără dosul încântător, “cetățeanului Voiculescu Dan”, în fiecare seară. Cu o frenezie sfâșietoare.


download (1)Ce are dom’le fundul lui Ponta să trezească atâta pasiune pentru Gâdea? Ce are fundul lui Voiculescu să-i provoace atâta voluptate lui Badea? N-am pofte! Doar curiozități.

Posted in facts of life | 3 Comments

Cea mai mare gâscă de pe lac!

Europa e plină de parcuri de distracții. Mai mult Vestul Europei. În Est nu e nevoie. Tot Estul Europei este un imens parc de distracții.

În Vest zilele curg calm, previzibil și uneori aproape banal. Zilele de lucru ale săptămânii. Sfârșitul de săptămână înseamnă agrement și spectacol sau odihnă și liniște. Festivaluri care sărbătoresc verdele din iarbă, albastrul de pe cer, chihlimbarul din pahare sau pur si simplu aerul curat. Ei chiar nu cad în depresie muncind, nu se plictisesc de standardul lor de viață ridicat, nu-si încep zilele tremurând de emoție în așteptarea unei alte umilințe la care să-i supună liderii, altfel tot de către ei trimiși să-i conducă.

roller-coaster-girlÎn Est incertitudinea e ridicată la rang de cultură regională. În urmă cu mulți ani, când măturam sub flamura democrației secole de istorie în poarta Babilonului, un coleg ucrainean ne recomanda, ca destinație perfectă pentru vacanță, Beirut. Acum ne-ar recomanda fără îndoială Donețk. Multă vreme am crezut că Veneția este unică prin gondole și romantism. Ponta ne-a demonstrat că are gondolieri îmbrăcați în albastru, într-o țară în care Veneția se mută lunar dintr-o regiune în alta, iar dacă nici “Fă, Doina!” nu-i apelativ romantic atunci chiar ne batem joc de cultura națională!

Am fost impresionat în urmă cu mulți ani de un parc din Olanda! Six Flags! Între timp și-a schimbat denumirea, Walibi, dar și-a păstrat farmecul și atracțiile. Pe mine m-au încântat deplin mulțimea de roller coasters. Probabil inconștiența vârstei sau încăpățânarea unui prieten, care nu vroia să renunțe înainte să o fac eu, m-au urcat și coborât cu viteză și adrenalină în cele mai inconștiente poziții și situații din toate câte există în parc. A fost frumos, dar nu mai vreau! Niu, niu, niu, cum ar spune cineva!

În România avem un singur parc de distracții cu adevărat plin de adrenalină! Guvernul cu anexa lui, Parlamentul. Nu are roller coasters, dar la ce ne trebuie când avem șosele care ar îmbolnăvi de invidie orice mountain rousse din lume?! Într-un roller coaster normal te urci și doar senzația care urmează să te încerce îți este străină, traseul îl poți vizualiza anterior. În România infrastructura rutieră este plină de imprevizibil, iar farmecul este completat de comportamentul colegilor de trafic.

În urmă cu două săptămâni mă dădeam eu liniștit, cu mașina, pe dealurile de lângă Slatina. O încercare timidă și aproape disperată de traversare a României fără amenzi, incidente, trafic aglomerat sau itinerar cu hârtoape. În fața mea rula o autoplatformă pentru tractări auto. Nu tracta un autoturism, cum s-ar aștepta cineva. Avea în schimb îngramădit, într-un mare fel, un utilaj terasier. Care utilaj, în mod normal, se transportă pe trailer, având în vedere masa și gabaritul. Respectivul utilaj trebuie să fi fost foarte bătrân și pe timpul amenajării Transfăgărășanului, acum arăta obosit și plictisit de viață rău! Atât de plictisit că se hotărâse brusc să mai dea jos din “veșminte”. Din mers și fără pic de respect pentru cei din jur.

O bucată impresionantă din cabina utilajului mi-a sărutat cu emoție și entuziasm mașina, după care dusă a fost, în șanț. Bucata de buldozer, mașina încă mai rula.

De aici este aproape lipsit de relevanță cum a trebuit să alerg autoplatforma, să “conving” apoi distinsul șofer să oprească (prin manevre care au provocat disconfort puternic pasagerilor mei) și cum mi-a luat un sfert de oră să-l lămuresc pe idiot că îi lipsește o bucată din utilaj. Am avut noroc (și încă nu le-am mulțumit suficient) cu câțiva martori care s-au oprit să confirme spusele mele și să-l apostrofeze generos pe cretin. funny-quotes-emotional-roller-coaster

De ce folosesc acum cuvinte reprobabile la adresa respectivului? Pentru că fiecare zi care trece mă convinge și mai mult că am fost norocos în egală măsură în care dementul în cauză este inconștient. Am fost norocos pentru că dacă rulam într-o mașină mai joasă, dacă eram 2-3 metri mai în față, dacă lovitura venea 15cm mai sus sau dacă viteza era mai mare și prezența de spirit mai mică, pierdeam finala Roland Gaross. De anul ăsta. Nu cred că Antena 3 are acoperire și mai ales aceeași audiență “dincolo”. Imbecilul de care tot fac vorbire este inconștient pentru că un pieton, biciclist sau motociclist ar fi fost despicat în părți mai mult sau mai puțin egale de ghilotina care i-a zburat de pe platformă.

Un echipaj de poliție (sau două că erau vreo patru indivizi) tocmai se pregătea de ospăț pe o terasă, două sate mai la vale. Unul dintre ei a venit să constate plin de lehamite incidentul. Am completat noi niște hârtii, a mâzgălit el altele (n-aș putea spune că ce este pe procesul verbal se cheamă scriere olografă), ne-a pus să experimentă minune de aparat etilotest, s-a scărpinat înțelept după ceafă și l-a gratulat pe retardat cu… avertisment. Amendă sau suspendarea carnetului se petrecea doar dacă mă omora, așa ce rost avea să-i strice omului plăcearea de-ai lovi și pe alții? (Am uitat să menționez că debilul, până să vin eu cu agentul, își montase la loc partea lipsă și recuperată din șanț de alți participanți la trafic. O legase cu  sârmă!).

Peste câteva zile ajungem la Amesterdam. După dezamăgirea cruntă să nu fi înțeles (iarăși) ce-i așa frumos la Praga de nu mai contenesc laudele tuturor celor care trec pe acolo. Mie nu-mi place sau mai bine zis nu mă impresionează! În Amesterdam, Prințesa mea moțăia obosită, când o văd că ridică brusc minune de căpșor și exclamă fericită “Hei! Ia uite! Cea mai mare gâscă de pe lac!“. O lebădă, mare ce-i drept, se plimba imperial pe unul din canale!

Atunci am realizat că și eu sunt tot cea mai mare găscă de pe lac! Nici urmă de lebădă! Alerg să-mi repar o mașină nouă, lovită de un șofer imbecil, care între timp circulă fericit pe drumurile patriei. Până la urmă toată povestea a însemnat pentru el o pauză de țigară, cât nea Agentu’ l-a dojenit că nu-i frumos și să nu mai facă!

 

Posted in facts of life | 2 Comments

La noi, acasă!

Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai ne duce cu gândul către toate locurile frumoase prin care ne place să ne călătorim concediile, vacanțele sau clipele de relaxare. Din nordul îndepărtat al Cetății Ardud până în estul extrem al Vamei, ne bucurăm de măreția munților aruncând râuri de legende către Dunărea care se despletește apoi generos în Marea Neagră. Ne regăsim protestând fără convingere, când reportaje lipsite de onestitate ne limitează satele la exemplele în care accesul la facilități fundamentale lasă de dorit sau orașele la imensele zone de colectare a deșeurilor. Pentru cele din urmă mai mereu sugestivă pare a fi imaginea unor nefericiți întorcând la nesfârșit tone de sărăcie în căutarea unor refuzuri încă folositoare. Ne bucurăm cu o inconștiență greu de înțeles când documentare, descoperind mizeria din jurul orașelor, sunt premiate drept productii care ridica televiziunea la rangul de artă! Ne lamentăm, lăcrimăm și apoi ne străduim să emigrăm.

Tare mult ne mai place vestul! Cât mai extrem. Dacă se poate până peste Atlantic. Grădinile Edenului se întind mai mereu dincolo de Tisa. Acolo parcă iarba e mai verde, râurile mai albastre, câmpurile mai însorite și pădurile mai prietenoase. Al nostru codru o fi el frate cu românul, da’  e cam bătrân, iar nouă nu prea ne place să ne ocrotim bătrânii. Mai bine plecăm să-i îngrijim pe-ai altora! Ajunși dincolo de granițe ne străduim să parcurgem o integrare cât mai rapidă! Să nu simtă comunitatea locală existența intrusului, pentru că ne-ar privi fără îndoială cu suspiciune, nu doar prezența cât mai ales originea! Ce am fi putut învăța noi, acasă, despre a fi civilizat? Despre, mai ales, a-ți respecta mediul înconjurător. funny-picture-9979524496

Unii dintre noi au curajul și (aproape) inconștiența să creadă că, din respect pentru înaintași și responsabilitate pentru urmași, ar fi mai simplu să ne înceapă Occidentul cel puțin de la Prut. Dacă suntem dispuși să trăim altfel dincolo de granițe, de ce n-am putea să întoarcem ceva și către țara căreia îi aparținem? Nu ne alegem părinții, uneori poate ne-au produs dezamăgiri, dar suntem datori să-i cinstim. Nu ne alegem țara și poate că diferențele ne acoperă cu frustrări, dar suntem obligați să o îngrijim. În viața asta altă țară nu mai primim, iar minunea care ne-a fost lăsată nu pătimește din cauze naturale! În viața globalwarmingPANTIES_thumbasta altă planetă nu mai primim! Atât de multă vreme ne-am obișnuit să considerăm că totul ni se cuvine încât nu ne închipuim făcând eforturi pentru a ne păstra “gura de rai”. Și totuși nu doar că trebuie, dar este mai mult decât vital să lăsăm pe mai departe măcar ce am primit!

Într-o lume în permanentă mișcare, în care granițele sunt tot mai mult doar limite administrative, iar identitatea culturală se cultivă tot mai precar, este aproape fundamental să ne protejăm mediul în care trăim cu același volum de efort cu care ne îngrijim corpul. (Când o facem, dar n-ar fi rău să se întâmple). Și nu pentru teamă de încălzirea globală sau eventuale mustrări pecuniare. Pur și simplu pentru că, dincolo de efortul suplimentar sau sarcasmul ocazional, e greu să ne bucurăm de ambient (natural sau industrial) înotând prin deșeuri iresponsabil aruncate!

Colectarea selectivă a deșeurilor nu este un slogan și nici Golgotă inventată să ne producă suferințe suplimentare. Paradoxal lucrurile simple sunt cele mai complicate. Ei bine, paradoxul este valabil și pentru cele complicate! Sunt simple! Când satisfacțiile ulterioare sunt greu de măsurat în cuvinte, nimic n-ar trebui să fie complicat. Obișnuim să ne implicăm profund doar când rezultatul produce recompense materiale! Încă un paradox. Atâta timp cât oricum, indiferent cât de materială ne-ar fi recompensa, plăcerea de a o primi este trăită tot cerebral.

Campania Orașul Reciclării 2014 este o inițiativă care încearcă să păstreze România curată. Una dintre inițiativele care ar trebui să se finalizeze cu satisfacții pentru fiecare dintre noi. Cu ceva bucurie că ne vom vedea copii jucându-se în parcuri pline de prospețime și ne vom crește astfel generațiile viitoare, cu toții, în “Occident“, la noi acasă!

* Nu scriu advertoriale! Îmi plac inițiativele frumoase!

Posted in facts of life | 5 Comments

Dincolo de nori

Nu cred că zgomotul ăsta e foarte normal. Altfel ne-ar fi dat ceva de băgat în urechi sau măcar ne-ar fi anunțat să venim pregătiți cu antifoane. La înălțimea asta ar trebui să fie liniște și eventual să aud motoarele torcând cuminte. Cu așa hărmălaie, năvălind peste mine, nici tremuratul nu mi-l mai aud! Apoi mai este și senzația asta de infrastructură românească în plină dezvoltare, un amestec de hârtoape și perspective sumbre!Sau poate e tremuratul de care făceam vorbire! Aș putea să întreb bătrâna de lângă mine. Dacă e normal zgomotul, nu dacă tremur eu. Totuși, la cât de palidă este, mai bine o las să-și termine rugăciunile. Măcar să o rog să spună și despre mine câteva cuvinte.

Bătrâna de lângă mine e însoțitoare de zbor! O minune de fată… trebuie să fi fost cu decenii în urmă. Cam pe vremea lui Churchill, că n-aș vrea să par răutăcios și să-i evaluez greșit secolele. Cred că la momentul în care stewardesses au fost avansate la nivelul de flight (cabin) attendants, s-a schimbat si aria de selecție. Acum posturile sunt disponibile numai împreuna cu pachetul de pensionare. Sau pentru cele din after life, ca cea de lângă mine. Nici măcar pentru instructajele video înainte de decolare n-au mai păstrat câte o domnișoară frumos proporționată. S-au gândit că sunt mai sugestive desenele animate! În fine, s-a mai linistit zgomotul, s-au mai stins din lumini, iar între timp mama lui Matusalem a plecat la treabă. Aș putea spune despre colegii ei de echipaj că unul n-are păr exact unde ar fi fost frumos să fie (în rest nu se plânge mititelul), iar celălalt stă să nască, altfel nu știu ce-ar putea avea sub vestă.

Îmi aduc aminte să respir normal și încerc să văd cu ce se ocupă colegii mei de zbor. La jumatate dintre ei le ies niște fire din urechi. Sau poate e protecție împotriva zgomotolui. Pe unele randuri au toți. S-or fi distribuit la îmbarcare și eu n-am meritat. Nici nu-mi amintesc zborurile fără iphone, ipad, smartphone sau smarthope. Parcă am, în umbră, vag, imaginea majoritatii citind câte o carte. Apoi cu fiecare zbor, tot mai puțini, nostalgici încăpățânați, se oboseaua să mai aducă literatură old school în avion. În seara asta trebuie să fie interzise. Eu am una, dar îmi este cam rușine să o scot. Prea vetust, adică prea de la țară! Bine că am telefon deștept, îl pun și eu lângă mine și zâmbesc triumfător. Mr. Bean ar înlemni de invidie. Nu-l deschid. Risc să-și dea bateria obștescul sfârșit, la cât l-am exploatat astăzi. No! Bine că-l am, tare mă mai făceam de râs.

A revenit zgomotul. Cred că și-a tras și el sufletul. Acum e mult mai plin de entuziasm. Între timp mi-e dor de drumul ăla plin de gropi. Ăsta pe care mergem acum este forestier, după ce au trecut avalanșe, zăpezile topite, ploile, grindina și toate bombardamentele utimelor războaie. De bătrână nu-mi mai este dor, s-a așezat precipitat lângă mine. Trebuie să-i fi fost ei dor, că altfel nu înțeleg de ce alerga cu fața aia dezorientată către scaun și cingătoare. Își strânge centura cu o pasiune aproape bolnavă. Nici n-am știut că poate exista așa depravare de fetiș. Îmi spune să stau liniștit că traversăm o zonă cu turbulențe. Fața mea exprimă atâta retard încât e convinsă că nici nu mi-am dat seama. Mi-am promis să nu mai plec miercurea de acasă. Dacă am noroc să mai ajung vreodată acasă.

20140430_133237 Iartă-mă Doamne! Sunt un păcătos! Sunt convins că-mi știi păcatele, așa că nu Te mai plictisesc acum cu ce să-mi ierți, punctual. Poate reușești o aministie generală.  Pentru păcatele mele. Cele care eventual Ți-au scăpat, n-are rost să te mai obosesc eu cu ele, da’ o iertare globală ar fi bine să le includă pe toate. Și apoi cred că sunt mulți care vor să intre în legătură cu Tine în seara asta. Mare noroc să fim la 10000m (cât ne mai ține hardughia asta pe aici) poate ne auzi mai bine. Sau poate Te-am deranjat și de aia ne tot trimiți, brusc și deloc confortabil (da’ nu mă plâng!) prin toate văgăunile cu aer lipsă. Promit să nu mai înjur Dinamo (Oh! Te rog, măcar la Ponta să mai am voie! Mulțumesc! Mare ești Tu Doamne), să nu mă mai cert cu Pokemonul (decât dacă am dreptate și Tu știi cănd am), să țin post (aici detaliem când va fi cazul), să nu mai beau lapte din cutie, să nu mai dorm după prânz, să nu mă mai uit la filme proaste, etc! În esență, să nu mai fac nimic din ce Te supără!

Nu teama de o aterizare, cu adevărat definitivă, îmi trezește frustrări acum. Nope. Cu ideea în sine m-am obișnuit încă de când am început să învăț cum se neutralizează artificiile. Apoi, la cât sunt eu de curios abia văd cum e dincolo. Poate aflu și dacă tata a terminat Să vie Bazarcă. Plus că aș avea ocazia să-i spun bunicii că pachetul ăla de Kent în care a găsit țigări Cișmigiu a fost ideea sorelei, dar de țigările originale eu m-am ocupat. Frustrările mele sunt legate de faptul că i-am promis Prințesei cartea de colorat din geantă și n-aș vrea să creadă că tati e neserios. Și mai am eu niște alte treburi neterminate. Dezbateri amânate sau elegant evitate. Nici măcar PIN-ul nu l-am lăsat Pokemonului. Oricum era inutil, că nu știu ce-o mai rămâne din card.

Hopa! Ce aveți măi sârmoșilor? Ce vă loviți palmele între ele cu atâta furie? Suntem pe sol? Mulțumesc Doamne! It was nice talking to you! Dacă uiți ceva din ce te-am rugat sau (mai ales) am promis eu, nu-Ți bate capul. Mai vin eu pe sus pe-acolo! Tu doar să ai grijă să mă trimiți, întreg și funcțional, înapoi, pe Pământ!

“Mă iubești tati?”, „Până la cer și dincolo de nori!” Chiar așa? Dincolo de nori? Am să te iubesc Prințesă și acolo, deocamdată mă grăbesc să vin să te iubesc aici, pe Pământ!

Posted in facts of life | 4 Comments

Cu altruism, despre conversatie

Eliberată de cuvinte, culoare, melodie, flacără sau sărut… dragostea rămâne cea mai rafinată expresie a egoismului. Cu rezerva că masculii “adevăraţi” nu se îndrăgostesc, îşi satisfac doar instinctele primare, la limita dintre viol şi necesitate fiziologică. Mai sunt “blondele” (indiferent de origini) care nu-şi obosesc neuronul, în permanentă hibernare, cu întrebări existenţiale despre dragoste, oricum știu ele cum se face. Pentru ceilalți, încă neclar dacă majoritari sau nu, dragostea se manifestă ca sublimă expresie a egoismului cu care își caută disperați jumătatea! Când o găsesc, dezvoltă pasiuni reprobabile pentru cum să o păstreze, eventual cum să o ascundă privirilor celorlați!

Nu există egoism într-o dragoste adevărată! Aiurea! Tocmai nevoia de senzaţii intense şi irepetabile ne alimentează setea de partenerul care să ne producă fluturi în stomac, cât se poate de complex și permanent.(că doar nu ne îndrăgostim să simtă celălalt cum ne trec pe noi fiorii) Ne place să vibrăm, să levităm în nopţi albe de dor către dimineţi înviorate de melodia mirosului de fericire. “Mi-e dor de tine”, expresie mai cunoscută decât originea speciilor, nu este decât dovada supremului altruism din care ne construim dragostea!

Omul este un animal cu adevărat complex. Ne rătăcim permanent printre interferenţe ale nevoilor sentimentale cu cele raţionale şi a celor iraţionale cu cele morale. Ne construim cu migală o imagine socială pe care o întreţinem cu atenţia cuvenită unui castel de nisip. Dramele noastre sunt fapt divers pentru ceilalţi, la fel cum succesele/ bucuriile noastre sunt drame pentru ei. Suntem subiecte pentru fiecare Oprah de lângă noi, la fel de mult pe cât toţi ne regăsim moderând “talkshow-uri” de ocazie. Imaginea noastră rămâne, însă, permanent tributară nevoii de a ne adăuga și jumătatea lipsă din fotografie. Suntem compleți doar în cuplu. Esență de altruism!

Bărbaţii, între ei, discută despre femei, fotbal, serviciu, politică sau agricultură. Ordinea este stabilită de mediu şi nivel intelectual. Femeile, între ele, discută despre femei (?), can-can-uri din showbiz, copii, modă şi bucătărie (ocazional). Bărbaţii şi femeile, între ei, se fac doar că discută. În fapt desfăşoară ritualul care ar trebui să se concretizeze în mult visata umbrelă socială (mai ales pentru Ea), evadare fiziologică (de cele mai multe pentru El) sau relaxare intelectuală (rareori alături de primele două). Și astfel, exclusiv din pasiune pentru altruism, se răcoresc în flacăra unei povești de dragoste. 

Dacă nu toți, măcar unii dintre noi ar vrea ca dragostea să fie o stare de grație eternă. Pentru că ne topim după cuvinte cu aromă definitivă! Cum altfel am avea timp să ne manifestăm imensul altruism cu care ne colorăm dragostea? Din păcate nu există stare de graţie eternă. Care eternitate nici nu ştim cât de fără sfârşit este. Care sfârşit nici nu ştim cât de permanent se manifestă. Poate că Vlahuță avea dreptate și “nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei“. Chiar și așa fiind, îl voi chema pe Coșbuc în susținere, că până la urmă “cu o moarte toți suntem datori“, fapt pentru care nu are rost să-mi bat capul cu ceva ce oricum are să se întâmple!

Nici nu-mi tocesc sinapsele să ma consum în cuvinte definitive! Animalul mai mult sau mai puțin păros, evoluând voios către mersul biped, a considerat că trebuie să-și îmbogăţească exprimarea cu construcții verbale, cuvinte, care să-i reproducă nevoia de absolut. Etern, niciodată, veșnic, infinit, nemărginit. Sunt cuvinte pentru care, educaţi cum ne considerăm, formulăm definiţii sau emitem cu dezinvoltură judecăţi de valoare. În cele din urmă rămân simple cuvinte, reprezentări grafice ale frustrărilor despre incertitudinile care ne macină existența. Nimic mai mult!

Dialogue artDacă bărbaţii şi femeile ar reuși să stea de vorbă, fără să le cadă privirea (sub guler lui, sub curea ei), ar putea avea surpriza sau revelaţia unui dialog reconfortant, în timpul căruia am putea descoperi cum să ne manifestăm suficient de inteligent, pentru ca Arta Conversației să nu rămână doar un titlu inspirat de carte. Poate că e bine ca dragostea să rămână, pe mai departe, esență de egoism. Poate doar conversația, elevată cât curcubeul sau limpede cât lacrimă,  purtată în registre și tonalități diverse, să o păstrăm expresie rafinată de altruism. Tocmai pentru că suntem altfel construiți, putem explora oportunități prin care să ne descoperim similitudinile sau să ne cultivăm diferențele.

 

Posted in facts of life | Leave a comment

Iartă-mă!

Sunt foarte multe situaţiile în care evităm să ne recunoaştem greşelile. Mai mereu încercăm să găsim argumente, cuvinte care să ne susţină punctul de vedere. Chiar şi în momentele în care ne aflăm în evidentă eroare continuăm să ne clamăm drept unici depozitari ai adevărului, cavaleri solitari ai dreptății. Nu ne cerem scuze din orgoliu, pentru că le considerăm un semn de slăbiciune sau pentru că celălalt îşi cere chiar mai rar scuze. Înainte de a conștientiza greșeala, de-a o accepta măcar pentru noi înșine, într-o initimitate în care nu intră absolut nimeni, subconștientul începe să producă anticorpi. Sunt circumstanțele atenuante, pe care le clamăm instinctiv de la ceilalți și pe care le modelăm până iau forma exonerării de orice vină! 

Uneori, în momentele de mare amabilitate, reuşim să formulăm scuzele în cuvinte, tonalităţi sau gesturi care să sublinieze cât mai evident că acele scuze sunt mai mult o favoare şi nu convingerea noastră că am greşit sau n-am avut dreptate!

Îmi pare rău! E bine?” Adică să fie bine ce? Că ti-ai cerut scuze şi le arunci de parcă te-ar frige?! Ei bine, nu-i bine! Scuzele nu trebuie să sune de parcă cel care le primeşte e acuzatul. Nu-ți ceri scuze așteptând recunoștință veșnică, în cele din urmă originea lor este o greșeală pe care e normal să ți-o asumi. Iar întrebarea, prin care soliciți confirmarea 1fd9814bfba423e20eb48e6785d127d6acceptării gestului tău de bunăvoință, este în fapt manifestarea complezenței, tușa cu care îți subliniezi deconsiderarea gestului. În fapt, încerci să transmiți că scuzele sunt doar o marinimoasă concesie făcută celui față de care ai greșit.

Îmi pare rău că te-ai supărat!” mă umple de antipatie și dezgust pentru viclenia cu care grăitorul încearcă să manipuleze situația. Nu greșeala încerc să o scuz, doar încerc să transmit condoleanțe supărării. Nu-mi pare rău pentru acțiunea/ inacțiunea mea cât mai mult pentru faptul că efectele au produs disconfort.  De ce nu ne străduim să rostim “îmi pare rău!”, simplu şi fără să-l introducem în propoziţie şi pe celălalt? Pentru ca cel supărat să recepteze foarte clar mutualitatea situaţiei! Faptul că este afectat ar trebui să-l facă să se simtă cumva şi el vinovat. Poate că am greșit noi ceva, dar împărțim culpa cu cel care s-a supărat!

1342212349700_5135334 “Îmi pare rău, dar să știi că… ” adică hai să te gratulez cu regretele mele, tardive, dar eterne! După exprimarea, într-o tonalitate joasă și total lipsită de convingere, a scuzelor, urmează un lung șir de cuvinte goale, în spatele cărora încercăm să ne ascundem greșeala. Doar ne cosmetizăm părerile de rău, pentru că de fapt nu suntem foarte convinși de ele, dar sperăm că exprimându-le celălalt va remarca concesia făcută. Mai mult chiar, ne asigurăm propriul confort, sperăm astfel că remușcările nu ne vor bântui nopțile cu coșmaruri inutile.

Am cunoscut cândva o persoană care nu-și cerea niciodată scuze. Trăia într-o certitudine deplină, convinsă fiind că mai repede s-ar fi prins bunul simț de educația lui Ponta decât greșeala sau eroarea de faptele sau cuvintele sale. Cum eu nu sunt perfect (totuși atât de aproape încât uneori mă sperii) m-am uitat ani lungi cu admirație către persoana în cauză. Un monument de corectitudine, adevăr și substanță! Manipulat, într-o inconștiență vecină cu prostia, aveam momente în care aș fi putut jura că zăpada e verde și iarba albastră. Mi-a trecut! Prea obositor și plictisitor să știi permanent cine are dreptate.

Scuzele ar trebui să fie cât mai simple. La fel cum “merci frumos” e grobian şi scuzele ascunse în zeci de cuvinte sunt lipsite de bun simţ! Este foarte greu, pentru cei mai mulți dintre noi, să simțim cu adevărat păreri de rău. (Cele care ne includ pe noi înşine nu se contorizează!). Este însă chiar mai greu să ne exprimăm părerile de rău în așa fel încât cel care funny_apology_cards-r923d2d9cd615413086d3de492b6fcd10_xvuat_8byvr_512 le primește să le recepteze deplin și corect. Este foarte tentant să ne declarăm fără pată sau greșeală. Și probabil unii dintre noi chiar sunt. Din păcate, pentru ei, își consumă perfecțiunea într-o solitudine cenușie și amară!

Cine isi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le marturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare”(na c-am citat şi din Biblie!).

Posted in facts of life | 6 Comments